Niciodată, nimeni nu a făcut din uimire o ideologie, aşa cum se încearcă acum în UE. Şi unde s-a ajuns? La „Europa cunoaşterii“, dar nu la Europa adevăru­lui; la Europa invenţiei, dar nu la o reînnoire a Eu­ropei; la Europa comunitară, dar nu la o comuniune autentică a popoarelor europene. Europa ne-a uimit; Europa ne-a dezamăgit. Europa s-a împăunat; Euro­pa s-a dezumflat. Europa a vrut să lase lumea capita­listă fără grai şi acum a rămas chiar ea perplexă.

Deunăzi, nemţii de la Deutsche Welle observau că românii şi bulgarii sunt dezamăgiţi de UE după patru ani de la aderare. Ce spuneau ei merită însă o privire mai atentă. Una e să fii dezamăgit din exterior de UE, precum sunt turcii, şi alta dininterior. „Tărâmul făgăduin­ţei“ a devenit astăzi tărâmul neputinţei, arată jurnaliştii germani şi din pricina acestei metamorfoze ar fi românii şi bulgarii dezamăgiţi…

Dar chiar era UE un El Dorado în anul 2007? Tsoukalis observa în anul 2005 foar­te bine că UE se extinde nu când prosperă, ci când se contractă. Nouă, românilor, ni s-a tot furnizat povestea cu nepregătirea noastră îna­inte de aderare, dar nu ni s-au prezentat niciodată costurile acestei maşinaţiuni bizare şi birocratice, numită integra­rea europeană. Încet, dar si­gur, vor ieşi aproape toate la iveală în următorii doi – trei ani. Şi atunci noi vom fi şi mai uimiţi de ce ni s-a pre­gătit din anul 2000 până în anul 2007, iar alte popoare, la rândul lor, se vor mira… de mirarea noastră.

Trăim, fără îndoială, în Statele Uimite ale Europei. At­mosfera aceasta plină de sus­pans, de intrigi diplomatice şi financiare, de replici demago­gice de la Atlantic până la Prut este vitală supravieţuirii bran­dului UE. Uimirea presupune mereu o distanţă între popoa­re, o diferenţă întemeiată pe identitate şi în UE suntem deocamdată în această situa­ţie. Dar cei care fac însă lobby pentru Statele Unite ale Euro­pei, ca panaceu politic şi eco­nomic al vremii noastre, pari­ază riscant pe o iluzie. Pe o iluzie electorală generatoare de uimire… şi atât.