Niciodată, nimeni nu a făcut din uimire o ideologie, aşa cum se încearcă acum în UE. Şi unde s-a ajuns? La „Europa cunoaşterii“, dar nu la Europa adevărului; la Europa invenţiei, dar nu la o reînnoire a Europei; la Europa comunitară, dar nu la o comuniune autentică a popoarelor europene. Europa ne-a uimit; Europa ne-a dezamăgit. Europa s-a împăunat; Europa s-a dezumflat. Europa a vrut să lase lumea capitalistă fără grai şi acum a rămas chiar ea perplexă.
Deunăzi, nemţii de la Deutsche Welle observau că românii şi bulgarii sunt dezamăgiţi de UE după patru ani de la aderare. Ce spuneau ei merită însă o privire mai atentă. Una e să fii dezamăgit din exterior de UE, precum sunt turcii, şi alta dininterior. „Tărâmul făgăduinţei“ a devenit astăzi tărâmul neputinţei, arată jurnaliştii germani şi din pricina acestei metamorfoze ar fi românii şi bulgarii dezamăgiţi…
Dar chiar era UE un El Dorado în anul 2007? Tsoukalis observa în anul 2005 foarte bine că UE se extinde nu când prosperă, ci când se contractă. Nouă, românilor, ni s-a tot furnizat povestea cu nepregătirea noastră înainte de aderare, dar nu ni s-au prezentat niciodată costurile acestei maşinaţiuni bizare şi birocratice, numită integrarea europeană. Încet, dar sigur, vor ieşi aproape toate la iveală în următorii doi – trei ani. Şi atunci noi vom fi şi mai uimiţi de ce ni s-a pregătit din anul 2000 până în anul 2007, iar alte popoare, la rândul lor, se vor mira… de mirarea noastră.
Trăim, fără îndoială, în Statele Uimite ale Europei. Atmosfera aceasta plină de suspans, de intrigi diplomatice şi financiare, de replici demagogice de la Atlantic până la Prut este vitală supravieţuirii brandului UE. Uimirea presupune mereu o distanţă între popoare, o diferenţă întemeiată pe identitate şi în UE suntem deocamdată în această situaţie. Dar cei care fac însă lobby pentru Statele Unite ale Europei, ca panaceu politic şi economic al vremii noastre, pariază riscant pe o iluzie. Pe o iluzie electorală generatoare de uimire… şi atât.