Au trecut cinci ani de la intrarea României în UE. Aniversare sau… comemorare? E mai bine acum pentru cetăţenii noştri? Le-a crescut nivelul de trai? Au avut ei posibilitatea să se bucure de generozitatea acestui club select? A răspuns şi răspunde UE aşteptărilor pe care le-au avut cei mai mulţi români?

Românii au ajuns la o productivitate comparabilă cu cea comunitară?

Au dreptul la o dezvoltare economică egală cu partenerii din Vest sau sunt victimele unei acerbe concurenţe neloiale, tocmai datorită startului diferit? Corectează cineva aceste incongruenţe? Respectă românii legislaţia europeană, la care „au achiesat“ de bună voie şi nesiliţi de nimeni? Sau abia acum încep să afle ce-i aşteaptă şi dau în teoria conspiraţiilor? Iată întrebări la care căutăm răspunsuri. Sigur, românii cu studii superioare pot culege liber căpşuni şi dovlecei în Italia şi Spania. Fiicele lor pot consola germani septuagenari. E suficient? Dacă n-ar fi avut acces nici la aceste ocupaţii, ce făceau azi Emil Boc sau Traian Băsescu? La cinci ani de la aderare, zece state încă pun stavilă forţei de muncă din România. În schimb, filialele băncilor occidentale practică dobânzi barbare. Riscul de ţară! Ce le permite să spolieze, după ce alde Năstase şi ai săi au distrus sistemul bancar naţional. Doar Ungaria ne mai depăşeşte la TVA, ceea ce-i pune în inferioritate pe oamenii de afaceri şi stimulează interesul şi riscul pentru evaziunea fiscală. Am „reuşit“ să egalizăm preţurile la produse alimentare vitale cu cele din Germania sau Olanda, dar românii au venituri ca în Asia Centrală.

Leonard Orban – o poveste de succes

Am înfiinţat Ministerul Afacerilor Europene ca să atragem fonduri europene. Au apărut agenţii judeţene de… afaceri europene. Pe lângă APIA, APDRP, Direcţia Agricolă, Camera Agricolă, Inspectoratul pentru protecţia plantelor, Oficiul de Ameliorare a Raselor, oficii de consultanţă etc. Adică alţi bani pentru lefuri. Să sperăm că vor aduce bani în ţară, cum promite Leonard Orban. Printre poveştile de succes, el enumeră respectarea legilor: „E vorba despre modul cum adoptă şi implementează România legislaţia europeană. A fost dificil să preluăm o legislaţie de 100.000 de pagini. Dacă ne uităm la numărul de proceduri de infringement lansate contra României, vom constata că suntem pe penultimul loc: 47 de proceduri. Ştiu câte plângeri au fost primite de Comisie când eram comisar, pentru că nu se aplică legislaţia. Numărul de cazuri clasate e însă uriaş. Au venit reprezentanţii Comisiei Europene şi au constatat că lucrurile funcţionează bine“. Absorbţia fondurilor comunitare e altă poveste de succes, spune Orban: „Contrar nenumăratelor declaraţii, România nu e contributor net la bugetul UE. De la 1 ianuarie 2007 până la 31 decembrie 2011, au intrat în ţară 11,91 miliarde de euro. România a contribuit cu 6,24 miliarde de euro la bugetul UE: beneficiul net e de 5,67 miliarde de euro. În condiţiile unei absorbţii reduse sau chiar foarte reduse, România are un beneficiu de la UE“. Adică: având în vedere cât de prost ne-am mişcat, stăm nesperat de bine. Mai departe: „Uneori, asociem absorbţia fondurilor structurale şi de coeziune, acum 6,6%, cu întreaga rată de absorbţie. În agricultură, în plăţi directe, rata de absorbţie e 100%. La fondul de dezvoltare rurală e 30%. Dacă adunăm toate fondurile absorbite, avem 18,5 – 19% din totalul de 35,4 miliarde de euro. La sfârşitul lui 2013, suma real- absorbită din fondurile de coeziune trebuie să fie de opt miliarde de euro“. Adică la fel: domnule, stăm prost, dar ne mirăm şi noi cât de bine am ieşit pe ansamblu. Nu se admite nici un hiat politic, aşa că Ponta şi Antonescu pot să mai aştepte. „Ce se întâmplă în 2012 e fundamental pentru bilanţul 2007 – 2013. Dacă eforturile vor fi întrerupte, dacă nu va fi continuitate şi va apărea cel mai mic accident, efectele se vor resimţi puternic la sfârşitul lui 2013. Am putea pierde miliarde de euro. Multe defecte din administraţie se simt în evoluţia absorbţiei banilor“, l-a avertizat voalat Orban pe Boc. „Una dintre cele mai prospere zone din lume“ Comisarul Dacian Cioloş atrage atenţia că „de peste 60 de ani Europa se bucură de pace“. Războaiele din Iugoslavia erau probabil prin Liban. „UE e una din cele mai prospere zone din lume. Cu peste 500 de milioane de locuitori, e cea mai mare piaţă economică de pe planetă: peste o treime din producţia mondială. Are un PIB de 12.000 de miliarde de euro, mai mare ca al SUA. Dar nu are încă toate pârghiile politice şi legislative pentru a răspunde cu supleţe noilor provocări“, crede Cioloş. Mă aşteptam să spună de ce am înstrăinat aproape 10% din terenul agricol, de ce trebuie să transformăm satele, şi aşa îmbătrânite, în ţarcuri înconjurate de pământul altora, cum să facem ferme mici şi suple, pentru a oferi produse ieftine şi a rezolva gravele probleme sociale din satele noastre. Ne aflăm în UE de cinci ani, dar avem cele mai primitive sate, unde predomină closetele de coceni în fundul grădinii. Valeriu Tabără a cerut coborârea TVA la 10%, pentru a reduce evaziunea fiscală şi a stimula producţia agricolă a fermierilor. Tot el şi prea-uşormazilitul Baconschi vorbeau altădată că trebuie făcut ceva pentru stoparea vânzării pământului la societăţile-fantomă ale străinilor. „Un TVA de 10% nu e acum temă de discuţie“, l-a taxat Emil Boc pe Tabără. Vorbă de clacă! Premierul ne-a asigurat că stăm bine la creativitate şi putem scoate bani din aceasta. Ar mai fi şi agricultura: „România poate hrăni 80 de milioane de locuitori, dar din păcate importăm 70% din produsele alimentare“. Singura șansă, Statele Unite ale Europei? Preşedintele a vorbit liber, avântat şi inspirat despre UE, ca părinţii Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului. Dar feştila de la Bruxelles abia pâlpâie: „Singura soluţie pentru ca UE să fie un conducător al politicilor globale e o integrare profundă. Soluţia corectă e realizarea Statelor Unite ale Europei. Va trebui, mai devreme sau mai târziu, să ne punem la un loc suveranitatea, pentru a realiza o UE suverană, capabilă, pe ansamblul ei, să stea în competiţie cu marii actori globali“, a spus Băsescu. (Ia uite Ungaria cum îşi pune suveranitatea prin Transilvania şi pe la ceangăii de pe Siret!). Băsescu a recunoscut că această viziune a lui „depăşeşte limitele actuale ale Uniunii“. A găsit şi vinovaţii: „Am plătit extrem de scump în UE inconsecvenţa politicienilor români. Dacă România n-ar fi avut ezitări în două rânduri, probabil în această vară s-ar fi încheiat monitorizarea pe mecanismul de cooperare şi verificare“. Aceeaşi preocupare pentru „temele nefăcute“ faţă de UE – dar aş fi vrut să aud: Cui a folosit aderarea? De ce nu foloseşte mai multor români? Ce ar trebui făcut? Ce politici avem pentru a convinge Comisia Europeană că trebuie să facem locuri de muncă aici? Apoi preşedintele a spulberat orice speculaţie cu privire la mazilirea şefului de guvern: „Premierul Boc mi-a fost, îmi este şi îmi va fi în continuare un partener în ceea ce e de făcut“. Mai să-l credem.

 Dl. Barosso şi tentaţia cunoaşterii sufletului românesc

A vorbit apoi despre modernizarea instituţiilor statului şi a economiei, pentru a continua procesul de integrare europeană şi a atinge standardele UE de performanţă. Tot ascultându-l, i-am dat dreptate lui Jose Manuel Barroso: „Putem conta pe România şi cetăţenii ei pentru renaşterea europeană. Împreună vom reuşi să ducem cu bine la capăt o nouă mare aventură europeană, cea a apariţiei la finalul crizei actuale a unei UE regenerate, perfect adaptate la provocările de azi şi mâine. Sunt convins că putem conta pe ţara lui Eliade şi Brâncuşi, a lui Ionescu şi Cioran. Da, sunt convins că putem conta pe România şi pe cetăţenii ei pentru a reuşi împreună această renaştere europeană. Ţin să-i mulţumesc călduros preşedintelui Băsescu şi guvernului român pentru rolul lor motrice şi soliditatea angajamentului lor în favoarea UE“. Iar noi suntem convinşi că dl. Barosso e un bun diplomat, care însă nu a citit „Mărturisirile doctorului Hönigsberger“, nu a stat două ore în meditaţie în faţa Domnişoarei Pogany, probabil că a moţăit alături de soţie la o reprezentaţie a „Rinocerilor“ şi nu înţelege nicicum care e legătura dintre disperarea existenţială cioraniană şi un tanc rusesc, pur şi simplu pentru că un astfel de monstru nu a ajuns niciodată pe malurile fluviului Tejo.