Mulțimile de turiști curioși să vadă Notre-Dame treceau adeseori cu vederea marcatorul circular din piatră, cu o stea din bronz în centru, aflat pe jos. Pe el sunt gravate cuvintele „Point zéro des routes de France” și marchează punctul din care sunt măsurate distanțele dintre Paris și alte orașe din Franța. Semnul a fost implementat în 1924, deși a trebuit să fie scos temporar în anii 1960, când s-a încercat construirea unei parcări subterane. Planul de construire a parcării s-a dus însă pe apa sâmbetei când muncitorii au descoperit, în timp ce săpau, ruine arheologice importante. Pe locul unde a fost construită catedrala se afla odinioară orașul galo-roman numit Lutetia. Sub catedrală s-ar fi aflat cândva chiar un templu dedicat lui Jupiter și altor zeități.

Când Napoléon Bonaparte a hotărât ca încoronarea lui din 1804 să aibă loc în Catedrala Notre-Dame, clădirea nu era în cea mai bună stare, fiind pe punctul de a fi demolată. Când Napoléon a ținut ceremonia în catedrală (ceremonie în timpul căreia s-a încoronat singur), aceasta a căpătat un nou renume.

Renumele nu a reparat-o însă. Abia romanul „Notre-Dame de Paris” (tradus adeseori „Cocoșatul de la Notre-Dame”) scris de Victor Hugo a reprezentat imboldul pentru construcțiile de renovare, care au fost conduse de arhitecții Jean-Baptiste-Antoine Lassus și Eugène Viollet-le-Duc.

Tocmai pentru a încerca să salveze monumentul déjà degradat, scriitorul indignat a început să scrie această operă în 1831. Hugo scria așa: « Fără îndoială că Notre-Dame de Paris este și azi un edificiu maiestuos și sublim». Dar, adăuga el, « oricât de frumos s-ar fi păstrat ea odată cu trecerea anilor, e greu să nu suspini măcar, să nu te indignezi de fapt, când vezi degradarea și mutilările fără număr la care oamenii au supus în timp bătrânul monument, fără nicio umbră de respect pentru Charlemagne, cel care a pus piatra de temelie (1160) și pentru Philippe-Auguste, cel care a desăvârșit această capodoperă (1260).»

În text, se găsește chiar acest pasaj, ca o sumbră premoniție :

« Toți ochii s-au ridicat ca la un semn spre acoperișul bisericii. Ceea ce se putea vedea era extraordinar. În vârful celei mai înalte dintre galerii, deasupra ferestrei rotunde centrale, era o flacără mare care urca printre cele două clopotnițe, lăsând dâre de scântei, o mare flacără dezordonată și furioasă dinspre care vântul aducea din vreme în vreme vălătuci de fum. Dedesubtul acestei flăcări, sub balustrada sumbră cu model de trifoi, două găuri aflate în gura monștrilor vărsau fără încetare această ploaie arzătoare care-și înșira șuvoaiele argintii pe întunericul fațadei inferioare. Pe măsură ce se apropiau de pământ, cele două șuvoaie de plumb topit se desfăceau în jerbe, ca apa care țâșnește prin mii de găuri la o țâșnitoare. Deasupra flăcărilor, enormele turnuri, din care se puteau dibui două fețe crude, una neagră și alta pe de-a-ntregul roșie, păreau încă și mai mari, lăsând umbre imense pe care le proiectau până la cer.»

Fragmentul descrie o diversiune pe care Quasimodo, clopotarul cocoșat, pe care îl descoperim « ascuns în umbră, cu ochii strălucind», o pune la cale pentru a-i distrage pe « tâlharii» care atacau catedrala.

Hugo continuă :

«Două jeturi de plumb topit au căzut din înaltul edificiului în mijlocul mulțimii. Marea de oameni s-a zvârcolit sub metalul care fierbea și, în locul în care acesta a cazut, a lăsat două găuri fumegânde în mulțime, așa cum lasă apa fiartă în zăpadă. Se putea vedea cum lumea îndepărtează răniții, muribunzi, pe jumătate calcinați – cam 571 – care urlau de durere. În jurul celor două dâre principale, scânteile acestei oribile ploi săreau pe asediatori și le intrau în cranii ca niște lujere de foc. A fost un foc îngrozitor care i-a lovit pe acești mizerabili ca o grindină. »

Până să ardă, Catedrala Notre-Dame conținea una din cele mai vechi structuri din lemn din Paris. Pentru a fi construită, ar fi fost nevoie de defrișarea a 12 acri de pădure, în secolul XII. Fiecare bârnă a construcției venea din alt copac, iar din acest motiv structura a fost denumită „pădurea”.

În prefața romanului său, Hugo deplângea fără rezerve soarta catedralei, supusă la mutilări venite din toate părțile, dinăuntru și din afară.

« Probabil că biserica aceasta va fi în cele din urmă ștearsă de pe fața pământului», scria el.

Publicarea cărții sale va atrage atenția opiniei publice asupra stării « inadmisibile » în care ajunsese monumentul. Curentul de opinie declanșat de scrierea sa a dus la decizia organizării unui concurs la care au participat numeroși arhitecți, printre care și Lassus și Viollet-le-Duc. Proiectul lor a fost ales la concursul din 1844. În iulie 1845, a fost votată legea care a permis restaurarea catedralei. A-propos între 1845 și 1864, în timpul renovărilor, au apărut și statuetele reprezentând himere, cu rol decorativ, altele decât garguii, care aveau în principal rolul de a camufla gurile de scurgere a apei de la ploi și ninsori, care altfel ar fi stagnat pe acoperiș! Arhitectul Viollet-le-Duc a realizat chiar o statuetă care are chipul său, lucru pe care obișnuiau să-l facă și meșterii medievali.

Hugo a salvat Notre-Dame ? Fără îndoială.

În nota redactată de autor cu ocazia apariției romanului său în 1832, el a avut grijă să repete faptul că această carte este un strigăt împotriva «decăderii actuale a arhitecturii și împotriva morții».

« ’Notre-Dame de Paris’ a deschis perspective minunate asupra artei Evului Mediu, asupra acestei arte până în prezent necunoscută unora și – ceea ce este și încă și mai trist – nerecunoscută de alții», scria Hugo.