Prin primirea Pre..." />

Uniunea Europeană, sub microscop în anul 2013

Prin primirea Premiului Nobel pentru Pace, Uniunea Europeană a devenit la finele anului 2012 o „gură de rai” într-o lume învolburată.

Motivaţia oficială a decernării acestui premiu zdruncină însă orice urmă de idealism în receptarea acestei ştiri: „UE se confruntă în momentul de faţă cu probleme economice majore şi tulburări sociale grave. Comitetul Norvegian al Premiului Nobel doreşte să se concentreze asupra a ceea ce consideră cel mai important rezultat: lupta încununată de succes pentru pace şi reconciliere şi pentru democraţie şi drepturile omului. Rolul stabilizator jucat de UE a ajutat să transforme cea mai mare parte a Europei dintr-un continent al războiului într-unul al păcii”.

Aşadar, Comitetul de la Oslo priveşte UE cu telescopul şi scoate în evidenţă eleganta siluetă a acesteia prin istoria recentă. Într-un frumos comentariu pe această temă („Un Nobel pentru Europa unită”, Adevărul online, 10 decembrie 2012), istoricul George Vişan nota: „Acest premiu Nobel pentru Pace, dat fiind circumstanţele în care a fost acordat, se va număra printre cele mai controversate, eclipsat poate doar de cel al lui Barack Obama (unde a fost răsplătită potenţialitatea) sau al lui Henry Kissinger (care a răsplătit atât capacitatea de a încheia pacea, dar şi pe cea de a purta război), deoarece crează percepţia că reprezintă o încurajare, şi nu o răsplată pentru o realizare palpabilă. Cei nemulţumiţi de actuala direcţie a Uniunii Europene vor considera că Premiul Nobel nu reprezintă altceva decât autogratificarea elitelor europene din spatele proiectului european şi o provocare pentru cei care înfruntă criza economică şi austeritatea”.

Şi, venind vorba despre aceste elite, să mai facem o menţiune. Toţi „admiratorii UE” vorbesc despre rolul fundamental al „părinţilor fondatori”. Şi aici sunt numiţi de obicei: Jean Monnet, Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer, Winston Churchill, Paul Henri Spaak, Joseph Bech, Johan Willem Beyen. Denumirea aceasta este un pic exagerată din punct de vedere istoric. Cei enumeraţi mai sus pot fi consideraţi restauratori ai ruinatei societăţii europene postbelice, dar mai greu părinţi fondatori ai UE. Ştiu că această afirmaţie va scandaliza, dar nu pot să nu o enunţ. Europa naţiunilor, devastată de ororile războiului intern, avea uriaşă nevoie de restaurare, nu de „reinventare”sau de „rezidire din temelii”.

Ce nu se mai spune astăzi este că această premiată UE s-a „construit” pe cadavrul Germaniei, care a fost menţinută ani de zile pe linia de plutire doar pentru a-şi putea plăti despăgubirile de război. Aceşti „părinţi fondatori” au pariat totul pe abolirea naţiunilor, ca sursă a „păcii de 1.000 de ani”. Oare acest lucru îl premiază acum Comitetul de la Oslo? Şi încă o întrebare: poţi aboli naţiunile europene fără a zdruncina din temelii dinamica internă a acestui continent? Anii ce vin ne vor oferi un răspuns categoric.

Dar spuneam mai sus că UE a fost privită cu telescopul. Pentru această realizare pacifistă a primit şi un important premiu. Pentru UE, anul 2013 va reprezenta o provocare diametral opusă: cercetarea realităţilor europene la nivel microscopic, adică a tot ceea ce Comitetul de la Oslo a trecut cu vederea – „problemele economice majore şi tulburările sociale grave”. Iată orizontul imediat spre care, volens – nolens, trebuie să privim.

În acest sens, „Comisia Europeană a adoptat Analiza Anuală a Creșterii (AAC) 2013, stabilind cinci priorități menite să orienteze statele membre aflate în criză spre relansarea creșterii economice. AAC marchează începutul semestrului european pentru coordonarea politicilor economice, prin care se asigură alinierea planurilor bugetare și economice ale statelor membre cu prevederile Pactului de stabilitate și creștere și cu obiectivele Strategiei Europa 2020”, citim pe site-ul CE.

Dar care sunt aceste cinci priorităţi? „Continuarea unei consolidări fiscale diferențiate și favorabile creșterii economice; reluarea activității normale de creditare a economiei; promovarea creșterii economice și a competitivității, în prezent și în viitor; abordarea aspectelor legate de șomaj și a consecințelor sociale ale crizei și modernizarea administrației publice”.

În situaţia în care bugetul UE pentru intervalul următor nu a fost încă aprobat, cele cinci priorităţi sunt mai degrabă cinci deziderate utopice, am spune, dat fiind faptul că acestea „se axează pe creșterea economică și ocuparea forței de muncă, punând un accent deosebit pe echitate”.

Cu un şomaj care în anumite ţări a ajuns şi la 50% în rândul tinerilor, cu o piaţă a muncii îmbătrânită şi îngrozită de perspectiva unei pensionări fără pensie, cu o datorie suverană în creştere, UE va fi nevoită să ducă cea mai grea luptă a sa: lupta pentru împăcarea internă a naţiunilor, pentru coerenţa părţilor, dacă ar fi să folosim limbajul abstract.

Privită în măruntaiele sale, UE clocoteşte ca un vulcan bătrân, împovărat cu decoraţia proaspătă de „vulcanul paşnic”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

one × one =