Text: Tatian..." />

Turbinca lui Ivan și criza identitară a românilor

Text: Tatiana Niculcea si Viorel Patrichi

 “Doamne, rogu-te, blagoslovește-mi turbinca asta, că, ori pe cine-oi vrea eu, să-l vâr întrînsa; și apoi, să nu poată ieși de aici fără învoirea mea. (…) Șopîrcai cu cine șopîrcai, dar cu Ivan nu șopîrcai!…”

(Ion Creangă, „Povestea lui Ivan Turbincă”)

Pe 4 octombrie 2012, Academia Română a găzduit conferința internațională „Rusia și România după 20 de ani”, o tentativă de împăcare academică între cele două popoare învrăjbite de istorie.

Dan Berindei, vicepreședintele Academiei Române, a vorbit despre puntea pe care înaltul for ar construi-o între cele două state. „Între România și Rusia relațiile sunt foarte vechi. Au fost și relații bune, și relații rele, cum e ca între vecini. Oricum, legăturile au fost dintotdeauna apropiate. Despre aceasta vorbește nu numai faptul că Ștefan cel Mare a fost încuscrit cu marele Cneaz al Moscovei, nu numai legătura între biserici, dar și fluxul de schimburi comerciale. Rusia a avut un rol important în modernizarea statului românesc. În secolul al XVIII-lea, au venit aici ofițerii Ecaterinei a II-a, care erau oameni ai Secolului Luminilor și au adus idei franceze. În secolul al XIX-lea, am avut un alt dar din partea poporului rus – pe generalul Pavel Kiseleff. A venit timpul să avem discuții deschise și să lăsăm la o parte prejudecățile”, ne-a recomandat venerabilul profesor. Domnia-sa știe bine ce destin nefericit a avut fiica lui Ștefan cel Mare și cum uitau rușii să mai plece din țara noastră de câte ori plecau cu turbinca spre rai.

Ceva mai realistă ni s-a părut Oana Simion de la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române: “Odată cu venirea la putere a lui Vladimir Putin, în anul 2000, interesul Rusiei pentru vecinătatea apropiată s-a intensificat. S-a pus accentul și pe unificarea Bisericii Ruse. Rusia le-a oferit vecinilor gaze ieftine, în schimbul controlului infrastructurii. Campaniile Rusiei împotriva Georgiei au demonstrat indiferența față de interesele naționale ale vecinilor, iar războiul ruso-georgian a demonstrat că Rusia vrea să devină hegemon în regiune. Cu Ucraina a procedat la fel. De aceea, atunci când în aceste două țări au avut loc revoluții democratice, Rusia a declarat că acele evenimente au avut loc cu ajutorul Occidentului, care a fost acuzat de ingerință în afacerile interne ale Ucrainei și Georgiei”.

Ludmila Coadă, conferențiar universitar doctor la Facultatea de  Istorie și Relații Internaționale de la Universitatea Liberă Internațională din Chișinău, pune degetul pe rană:

„Republica Moldova și Georgia sunt state mici și slabe, pentru că nu-și controlează întreg teritoriul. În ambele țări sunt regiuni separatiste, susținute de Rusia, care nu acceptă să piardă controlul asupra Chișinăului și Tbilisi. Desprinderea acestora de Rusia și aderarea lor la UE și la NATO ar fi un șoc pentru Rusia, prin care a mai trecut atunci când Țările Baltice au scăpat de sub controlul său. Rusia deschide piața sa pentru țările loiale, cum sunt cele din Asia, și o închide pentru cele care vor să fugă de ea. Deși are o atitudine diferită față de cele trei regiuni separatiste – Osetia de Sud, Abhazia (pe care le-a recunoscut ca state independente) și Transnistria (pe care o vede ca pe un subiect de negociere), aceasta nu înseamnă că nu va fi aceeași finalitate, adică recunoașterea oficială a independenței Transnistriei”.

Mircea Popa, coordonatorul Fundației România-Rusia, este mai îngăduitor, ca un boier moldovean din alt veac care nu credea în magia lui Ivan Turbincă nici în fața evidențelor: „A existat un atac pozitiv al Rusiei asupra României. În anul 2001, consilierul PSD Cozmin Gușă a fost invitat la Moscova pentru discuții cu reprezentanții partidului Edinstvo. Au urmat vizitele reciproce ale premierilor Rusiei și României, iar în anul 2003 a mers la Moscova președintele român Ion Iliescu. Problema este că România nu a putut gestiona acest atac pozitiv. Abordarea politicienilor români de a obține voturi având o politică ostilă față de Rusia este primitivă”.

Ne-am tot frăsuit noi, să vedem care a fost „atacul pozitiv” al Rusiei asupra României, și nu l-am aflat.

Să fi fost atunci când Ion Iliescu a semnat tratatul cu Uniunea Sovietică (ultimul din istorie) sau atunci când a semnat tratatul cu Federația Rusă, aruncând problema tezaurului României de la Moscova și anularea consecințelor Pactului Molotov – Ribbentrop într-o anexă lipsită de relevanță juridică?

O analiză pertinentă pro-domo a făcut Tatiana Bitkova, cercetătoare la INION, din cadrul Academiei Ruse de Științe:

„Un rol important în relațiile ruso-române l-a avut Basarabia. Statul nostru a considerat Basarabia ca teritoriu de interes geopolitic, iar România consideră că această politică rusă a împiedicat unirea românilor într-un singur stat. Contactele politice ale României cu Rusia după anii ‘90 au fost slabe, nu doar din cauza că Rusia a suferit de „atlantism”, pierzând și interesul pentru Europa de Est. România și-a consolidat toate instrumentele spre Vest. Relațiile au fost împovărate și de pregătirile pentru semnarea Tratatului politic de bază din anul 2003. Astăzi, Moscova e îngrijorată de influența tot mai mare a României în Republica Moldova. Moscova nu este mulțumită de acordul privind implementarea sistemului de apărare antirachetă american în România. Experții ruși au subliniat de multe ori că acest sistem, în esență, este orientat împotriva Rusiei”.

Am lăsat deliberat acest citat mai lung, fiindcă el este specific pentru un anume mod de a gândi al multor intelectuali ruși: Rusia nu are nici o vină față de România, Rusia are doar drepturi în relațiile cu țara noastră. Ivan Turbincă pune la încercare până și răbdarea lui Dumnezeu, atunci când pretinde să fie unic împărțitor de dreptate și destine. E surprinzător, dar am văzut frecvent la unele emisiuni TV cum unii agenți de influență din România, adică intelectuali români de vază, își critică propria națiune, fiindcă armata noastră „a atacat Uniunea Sovietică” în al Doilea Război Mondial!

Ei nici acum nu admit că România a fost cea atacată, prin pactul secret Molotov – Ribbentrop din 23 august 1939. România nu a făcut decât să participe la un război just de reîntregire națională – spre Est și spre Vest. Punct! Acesta este adevărul istoric și de aici trebuie să pornim.

Rusia trebuie să admită că a provocat națiunii române cel puțin trei traume grave:

și-a însușit tezaurul trimis de la București la Moscova spre păstrare cu acte în regulă, contrasemnate de puterile Antantei;

a abandonat frontul la mijlocul Primului Război Mondial, lăsând România aliată pradă sigură în fața trupelor austro-ungare și germane;

și-a însușit teritorii care nu-i aparțineau, prin amintitul Pact Molotov – Ribbentrop, depășind până și prevederile acestui document, prin anexarea altor teritorii: Herța, nordul Bucovinei, Insula Șerpilor. Articolul III din anexa secretă a Pactului prevedea: „Privitor la sud-estul Europei, atenția este atrasă de către partea Sovietică, privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în această regiune”.

De la analiza rece a acestor evenimente trebuie să pornească toate. Iată deci secretul lui Polichinelle pentru relațiile ruso-române. Elitele Rusiei au rămas captive însă propensiunilor imperiale. Nu pot concepe dezvoltarea normală a relațiilor economice în afara raporturilor politice de subordonare din partea statelor mai mici. De aceea, probabil că va fi imposibil să normalizăm curând cooperarea economică bilaterală.

Ion Iliescu a făcut toate concesiile posibile. A primit gaze mai ieftine?

Stat suveran și neutru, cu trupe rusești de ocupație!

Uneori, ne place să spunem că, din cauza acestor vecini, tot mai îndepărtați de noi, românii din jurul României ar trece încă printr-o gravă criză identitară. În realitate, ca s-o spunem direct, e rostul prostiei noastre. Cine îi mai poate împiedica pe românii din Basarabia, din Herța, din nordul Bucovinei să spună răspicat că sunt români?

Putin îl trimite pe vicepremierul Dmitri Rogozin la Chișinău, să impună două consulate pentru Rusia: unul la Tiraspol, altul la Bălți. Nu mai contează voința Republicii Moldova, „stat suveran și neutru”, dar cu trupe rusești de ocupație pe Nistru. Dacă autoritățile de la Chișinău nu vor, urmașul lui Ivan Turbincă le reamintește că trebuie să plătească Rusiei peste trei miliarde de dolari – datoriile Transnistriei pentru gazele rusești, arse peste două decenii de mafia Smirnov – Șevciuk. Cum se numește acest lucru în practica internațională? Șantaj.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

one + 4 =