marius popa hanitrans

Transportatorul român tipic și șoferul Speedy Gonzales – Marius Popa nu vrea 1000 de camioane

Ar fi prea mult pentru strategia lui. Vrea să fie om liber, nu posedat de propria afacare. „Ne vom mai dezvolta, dar e foarte important să ai duminica liberă. Vom mai lua câteva camioane, dar nu vom forța lucrurile. Toți mergem acolo, și mari, și mici…”, spune Marius Popa, cu aerul unui bătrân ce le știe pe toate.

 Ar fi prea mult pentru strategia lui. Vrea să fie om liber, nu posedat de propria afacare. „Ne vom mai dezvolta, dar e foarte important să ai duminica liberă. Vom mai lua câteva camioane, dar nu vom forța lucrurile. Toți mergem acolo, și mari, și mici…”, spune Marius Popa, cu aerul unui bătrân ce le știe pe toate.

Titlul mi l-a sugerat chiar el, vorbindu-mi despre dificultatea de a găsi șoferi de calitate. Între transportator și șoferi se stabilește o legătură specială: până ajung la o relație corectă, e un joc de-a șoarecele şi pisica. Cu toate tehnicile de supraveghere, transportatorul suspectează șoferul că-l trage pe sfoară. Oameni buni, răi și… șoferi! S-a încetățenit, e tradiție. Nu mai e importantă realitatea, ci percepția. Cea a șoferului asupra angajatorului e și mai șugubață: muncesc pentru el, îmi dă leafă… nu mai degrabă să iau și eu?… Și fură cauciucurile!

Un transportator puternic angajează șoferi de top dacă nu-i meschin. Ca să combată fluctuația, pune la poartă o tablă uriașă: „Angajăm șoferi”. Permanent, ca frații Lazăr din Bascov. Un transportator cu afacere de familie, ca Popa din Timișoara, nu ține pasul pe piața șoferilor. Angajează ce găsește. În agricultură, Dimitrie Muscă din Curtici oferă unui tractorist 8.500 de lei lunar. Un fermier din Teleorman sau Botoșani abia îi dă 1.500 de lei.

„Un hoby prost…”

A început în 1996 cu un Mercedes de 7,5 t. În anul 2000, a terminat Dreptul la Timișoara, ca şi soția sa, ce avea deja firmă de transport.  Au vândut-o și au pus bazele Hanitrans International. Afacerea a crescut. Popa nu mai visează roba. „Ne batem capul cu Transporturile… Anul trecut, am vândut opt camioane. Mai am 10. Am vândut ce era vechi, am doar Volvo”, spune tânărul afacerist. „E un curaj să intri într-o lume atât de complicată”, ne asigură Marius Popa. „Nu pot spune că studiile m-au ajutat foarte mult să înțeleg această lume. Cea a șoferilor e extrem de complicată. Mi-au plăcut camioanele din copilărie – un hoby prost… Tata era mecanic de locomotivă. Locomotivele nu mă atrăgeau. Unii preferă automobilele, le tunează, fac tot felul de nebunii. Ca să fii pasionat de camioane e altceva, mai aparte… Îmi plac. Și băiatului meu îi plac…”. De unde deduc că Marius Popa sigur își va dezvolta afacerea.

Volvo: mașini robuste și fiabile

„Vom cumpăra tot Volvo. Ne cunoaștem după atâția ani. Poate vom lua cinci – şase din ultima serie, Euro 6. Costă 75 – 80.000 de euro bucata”. Transportă preponderent marfă ce necesită frig: carne, legume, fructe, medicamente. Cel mai mult transportă pentru Ungaria, Cehia, spaţiu comunitar. Duce legume, fructe de la Hortifruct București, de la Popești-Leordeni, spre Ungaria şi Austria. „Mergem spre Serbia, Macedonia și, uneori, spre Turcia. În Macedonia ducem medicamente. Sunt subcontractor pentru TNT România și Olanda”.

Popa e optimist, chiar dacă suntem în criză: „Nu putem merge numai în jos…” Până mergem în sus, importăm masiv carne din Germania (carcase congelate și „la cârlig”) – așa arată contractele Hanitrans. Deocamdată, economia mai mișcă promițător în industria auto. Are partener de în Germania, cu firmă paralelă cu a lui. „Ca el, am optat pentru Volvo. Sunt camioane bune, robuste, fiabile. Le-am cumpărat în leasing, ca toți românii. Tragem datoria după noi…”.

Efectele crizei

Paradoxul e că afacerile transportatorilor seamănă cu ale întreprinzătorilor din agricultură. Pentru aceștia, costurile de intrare (pesticide, îngrășăminte, motorină) au crescut, dar cele ale produselor la poarta fermei nu. Prețurile din magazine s-au triplat. La fel în Transporturi. „Prețurile de transport rămân mici. Costurile au crescut spectaculos. Carburantul e tot mai scump”, explică Popa. Consumatorul final plătește toate creșterile ]n ambele domenii. Banii lui nu ajung nici la agricultor, nici la transportator. Aspiratorul e altul.

Serbia, coșmarul șoferilor români

Serbia tinde să intre în UE. Aparent, urmărește armonizarea legislativă. Acest lucru nu se vede în Transporturi. Au rămas primitivi, ca ucrainenii și rușii. „Sârbii probabil vor fi convinși să intre în UE, dar nu prea vor.  Îi vânează pe șoferii noștri. Nu prea-și văd de treabă. Aștepți în frontieră și câte două ore. Șicane ca să scoți bani. Pe drum, te opresc de cinci ori: diagrama, bara de tractat, becurile de rezervă…”. Liderii României să aibă în vedere și asta, când Belgradul va cere note de trecere la negocieri. Nici turcii nu se poartă mai bine. Au cozi la frontieră 15 – 20 km, mai ales la întoarcere. Pierzi o zi – două.

Iubește-ți șoferul dacă ții la camionul tău!

Transportatorul are mari rezerve față de fiara de la volanul TIR-ului. Legislația e echivocă. Angajatorul trebuie să plătească amenda, chiar dacă șoferul e vinovat. Și Popa plătește pentru erorile șoferilor săi. „Și transportatorul, și șoferul trebuie să fie responsabili. Aceştia nu prea vor să respecte programul. Nu respectă vitezele, nu conștientizeaază că ei de-aici trăiesc, că, dacă noi nu facem bani, nici ei nu -și iau salariile. Piața șoferilor e aparte. Oameni dificili, fără studii, pregătire precară.

Prea puțini găsești cu unele cunoștințe. Și tineri, și în vârstă. În 2007, când am intrat în UE, toți s-au făcut șoferi de TIR, toți credeau că se pricep la camioane. Nu conștientizează că le dai pe mână o uzină. Un TIR de azi nu e o rabă. Cei mai în vârstă realizează că lucrul la volan are complexitatea lui. Cei tineri sunt bocnă… Până-i formezi tu, îți strică mașina. Când îi găsești formați, au stricat mașinile altuia. N-au grijă de bunul tău, pe care tu plătești la greu”.

Angajatorul plătește amenzi la nerespectarea vitezei, pentru depășiri ilegale. Pe șofer nu-l oprește nimeni. Îi ia numărul și vine amenda pe firmă. Mai ales din Germania și Austria. „N-ai ce să-i oprești. Înghiți, plătești și-i spui să nu mai facă”.

Legea are o lacună. Mare

Legislația Transporturilor e sub semnul formelor fără fond. Chiar dacă fonduri se strâng de la transportatori. „Sunt mai multe hibe. Parcările lipsă ne dor, furturile, drumurile proaste. Nu prea găsim parcări sigure, dar ni se cere să respectăm timpii de odihnă și mers. Respectați legea, dar n-am creat condiții! Vignetele sunt foarte scumpe: 50 de lei/zi, 6 milioane lunar. La mai multe camioane se strâng bani mulți. Am avut necazuri cu furturile de motorină.”

„Dai șpaga și mergi mai departe”

Îl rog pe șofer să tragă mașina spre soare. „Las motorul pornit să se-audă în poză? Altfel iese cu motor…”, presupune Cristi Ciobanu, fâșneț și cu replica mereu pregătită pentru patron. „E șoferul meu preferat… Gonzales.” „Da de ce-mi zici așa, patroane?” „Iar ai depășit viteza. Te dăm la ziar…” „Mă grăbesc, patroane, dacă nu ajung mă iei la întrebări… că am stat pe drum. Ne facem datoria, pentru asta suntem plătiți…”.

Domnul șofer începe să-mi povestească: „Nu am fost niciodată domnu’, sunt Ciobanu… dar nu mă port ca un cioban! Nu-i urât de mers, urât e de stat. Peste tot e rău dacă nu respecți programul. Cel mai rău e în Ungaria. Pentru un minut – două depășire la programul de condus, iei 1.700 de euro amendă. E omenește să greșești, dar la unguri trebuie să fii ca Dumnezeu”.

Gonzales continuă: „În România, nu avem drumuri normale, nici parcări sigure. La noi te mai iartă. Dacă ai depășit cinci minute, poți lua 500 de euro amendă, pe care îi plătesc eu din buzunar, nu patronul, care-mi cere să mă duc la program. Dacă n-ai parcări, drumuri, trebuie să ajungi să descarci, să încarci și să forțezi. Tot timpul mă supăr pe patron. Degeaba. El nu știe, se supără pe noi.”.

Şi alte zise de duh: „Sârbii au drumuri proaste, polițiștii se poartă urât. Au limită de viteză 70 km/h la camioane. Dacă ai depășit și te prinde, dai șpagă și mergi mai departe. Nu cazi la pace cu ei, te leagă, te judecă și te țin trei – patru zile. Dacă-ți oprește mașina și ai termen de descărcare – încărcare, ce faci? Se strică marfa… Să scrieți asta! Să știți că e complicată viața de șofer de TIR. Ușor nu-i…”.

Patronul privește spre Gonzales și-i mai trage câte-o smetie, ca să-i moaie pliscul. „Pentru Gonzales, cel mai greu e când ia banii. Am avut un șofer care a ajuns la Munchen după o săptămână. Până la urmă, tot l-a găsit…”. Dacă n-ar mai fi deconturile, viața de tirist la Marius Popa din Timișoara parcă nu-ar fi așa urâtă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ten − 7 =