..." />

Sate vechi şi biserici de lemn din Maramureş

~Valeriu Puşcariu,secretar general al T.-C.R. – secţia “Frăţia Munteană”, Cluj~

Acest articol este preluat după o revistă interbelică de turism, dedicată frumuse­ţilor României. Publicaţia a apărut în anul 1936, sub egida Touring-Clubului României (T.-C.R.), „asociaţie de turism şi pentru protecţia naturei“, şi se numeşte “Calendar Săptămânal”.

Prim-redactor (adică un fel de redactor-şef de astăzi) era Mihai Haret, geograf, preşedintele Asociaţiei T.-C.R.. Revista a fost publicată prin grija Editurii „Cartea Românească“ din Bucureşti, capitala Regatului României. Am păstrat grafia interbelică, dominată de farmecul aparte ale modului, desuet astăzi, în care erau tratate urcuşurile şi coborâşurile limbii române.

Dintre toate ţinu­turile ţărei, Ma­ramureşul e fără îndoială acela, care, în afară de farmecul Naturei, atrage mai mult atenţia vizitatorului prin păstrarea străvechilor obice­iuri ale urmaşilor lui Bogdan şi Dragoş.

Făptura şi portul ţăranilor ce păstrează încă în lăzi ferecate zapise de nobleţe din al 14-lea veac, gospodăria satelor care trăeşte încă în faza lemnului şi mai cu seamă a minunatelor bisericuţe de lemn înegrite de vreme, cu turnul lor svelt ca o săgeată, mărturisesc o viaţă arhaică aproape neschimbată de 6 – 7 veacuri în acest colţ al românismului.

Pe Valea Tisei şi a Vişeului, dar mai cu seamă pe valea Marei şi a Izei, călătorul poa­te face cunoştinţă cu cele mai caracteristice dintre satele maramureşene.

foto CJ Maramures

Săpânţa, cu oameni chipeşi şi isteţi, e pomenită în docu­mente prin 1373, Sarasăul la fel, Berbeştii pe la 1402. Giuleştii la 1364, Vadul la 1383, locuitorii din Onceşti sunt amintiţi că au luat parte în lupta dela Baia, cu oştile lui Matei Corvinul împo­triva lui Ştefan cel Mare, Bârsa­na a fost veche reşedințăepiscopală, Strâmtura e cunos­cută din 1326, din Cuhea a por­nit descălecarea lui Dragoş-Vo­dă, iar Icudul, aşezat la miazăzi de şoseaua ce trece pe valea Izei, a fost dăruit de regele maghiar Ludovic, lui Balc, fiul lui Sas şi fraţilor săi Dragomir şi Ştefan.

Pentru evocarea vremurilor cu totul depărtate, cunoaşterea acestor case în care construcţia, obiectele casnice, portul şi făp­tura locuitorilor care te duc cu veacuri în urmă la viaţa urma­şilor descălicătorilor, e o ade­vărată revelaţie. Se recomandă vizitarea muzeului etnografic, instalat în palatul etnografic din Sighet, unde s’au adunat cu grije multe din obiectele ce mărturisesc această civilizaţie arhaică.

Adevăratele podoabe ale arhitecturei ţăranului român sunt însă minunatele bisericuţe de lemn ce duc şi ele o viaţă de câteva secole.

Cele mai vechi din toate par să fie: ,,Biserica din Deal” din Ieud, datând dela 1364 şi cele 2 biserici din Apşa de Mijloc, sat care a rămas în Maramureşul cehoslovac, considerat ca cea dintâi aşezare românească din dreapta Tisei. „Biserica din mij­locul satului“ din Joseni e clădi­tă în 1400, iar cea din „Suseni“ în 1440.

Biserici vechi de lemn se mai găsesc în: Călinești (1748), Sâr­bi (1665), Budeşti (1586), comu­ne aflate pe valea Cosăului; De­seşti (1717), Hărniceşti (1770), Sat-Şugatag (1642), Berbeşti, Giuleşti („mânăstirea Giuleşti­lor“ din 1764), pe Valea Marei; Văleni (1787); Săliştea de Sus cu 2 biserici de lemn (1722 şi 1680), Cuhea (1718), Şieu (1750), Ro­zavlea (1717), Strâmtura (1661), Năneşti (1780), Oneşti (1795), Valea Porcului (1773) pe valea Izei; o a 2-a biserică în: Ieud („biserică“ din Vale, 1717), Po­ienile Glodului (1700), Botiza, Moiseiu (distrusă) etc.

Gustul artistic al țăranului maramureșan te poate prinde din arhitectura bisericilor, din înfloriturile măiestrite ale porților, caselor și ale crucilor dela răspântii, dar și din acea sculptură religioasă, care poa­te sta alături de producțiile cele mai reușite ale maiștrilor din Tirolul italian, sculptură atât de rară la noi, încât un mo­nument ca cel din fotografia alăturată ar merita să fie pus la adăpost de vicisitudinele vre­mii, prin Comisia Monumente­lor Istorice.

Biserica de lemn din Bârsana, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului‘‘, din Patrimoniul Mondial UNESCO, a fost construită în anul 1720, pe locul numit „Podurile Mânăstirii‘‘ și mai târziu, în anul 1806, mutată pe dealul Jbâr, unde se află și acum. Este unica biserică UNESCO inițial mânăstirească, apoi devenită parohie.

Construita în anul 1643, este în Patrimoniul Mondial UNESCO și poartă hramul Sfântului Nicolae. Biserica e construită din bârne groase, așezate pe un soclu din piatră de râu. În interiorul bisericii se păstrează cămașa de zale și coiful lui Pintea, despre care tradiția spune că el însuși le-ar fi adus aici.

foto CJ Maramures

Biserica de lemn din Desești, monument UNESCO, poartă hramul Cuvioasei Parascheva și a fost construită în anul 1770. Legenda spune că 1717, în urma unei invazii, tătarii au incendiat biserica satului. Noua locație a bisericii a fost aleasă de piatra de altar. Sătenii au încercat să ridice biserica în mai multe locuri, dar de fiecare dată aceasta a căzut. După cinci încercări eșuate, biserica a rămas în sfârșit în picioare, fiind în acest fel stabilit noul așezământ.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

5 + 12 =