E mare ..." />

Părintele Arsenie Boca este mai iubit ca Elvis Presley

Grădina unde florile nu mor niciodată

E mare Grădina lui Dumnezeu şi nu are garduri. Nici grădina părintelui Arsenie Boca nu e mai mică. Aici vin oameni din toată ţara. În timp ce mă uitam la el cum se închină, Nicolae Furdui-Iancu şi-a pus în faţă ghidul mânăstirii: bătea soarele pieziş. La mormântul părintelui, au dormit două căprioare în fiecare noapte, timp de aproape doi ani.

Dacă nu ai maşină, ajungi greu la Mănăstirea Prislop. Cu trenul până la Deva, poţi să-ţi scrii memoriile. De la Deva la Haţeg mai faci vreo 50 de kilometri, cu un microbuz ce pleacă la oră fixă numai dacă e plin. La Haţeg opreşti. Drumul a fost lung şi te odihneşti la Casa Veche, unde e cea mai bună ciorbă de burtă din oraş.

A doua zi, cât mai devreme, cu un taxi, mai faci 13 kilometri, printre dealuri uscate de secetă, ca să ajungi la părintele Arsenie Boca. Aici, la Mănăstirea Prislop, vine lume de pe lume. Cine vrea să se reculeagă trebuie să aleagă mijlocul săptămânii.

De sărbătoare e puhoi de oameni. În anul 2010, pe 28 noiembrie, ziua când părintele a trecut zarea, au venit peste 40.000 de credincioşi. Mai nou, „pelerini”, ori pur şi simplu curioşi, ca mine.

Fetişoare disperate şi gospodine îngândurate bagă adânc, prin crăpăturile zidului bisericii, monede de 10 bani înfăşurate în răvaşe. În urma lor, bietele măicuţe se chinuie să scoată cu agrafe şi cârlige subţiri banii din zid.

„Să le spuneţi că e obicei păgân, să nu mai facă aşa”, ridică ochii spre mine o bătrână cernită. Dacă aş putea, le-aş zice că apa pătrunde prin crăpăturile râcâite pe lângă bănuţi şi distruge zidirea cea veche. Şi e păcat.

În grădina părintelui, vin cerbii şi lupii pe care îi dojenea în povestiririle credincioşilor din preajma sa. Poate vin şi securiştii ce-l păzeau la muncă silnică, să nu fugă la înmormântarea mamei lui. Şi mare mirare trebuie să fi căzut pe ei când au auzit de la miliţienii din sat că părintele pe care-l păzeau cu străşnicie chiar fusese la înmormântare. Cum să nu damblageşti, să nu vrei să vii să vezi cum a putut să încapă în pământ asemenea om, când ei nu ştiau decât de „o misiune de luptă contra duşmanilor poporului”?

Oamenii vin cu flori, pentru că părintele iubea tot ce era frumos.

Neobositul părinte a mai făcut posibilă o minune: vin în pelerinaj cele mai multe flori din România. Vară şi iarnă. Crini imperiali, trandafiri, crizanteme sau dumitriţe, mixandre, papucul-doamnei, muşcate, ochiul-boului, tuberoze, gladiole, stânjenei, margarete, lăcrămioare şi narcise, iasomie şi liliac, hortensii şi panseluţe. Mereu proaspete în potcoava de brazi argintii, prin grija credincioşilor şi a măicuţelor.

Arsenie Boca (n. 29 sept. 1910, d. 28 nov. 1989), părinte ieromonah, teolog şi artist român, a fost stareț la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus și apoi la Mănăstirea Prislop, unde, datorită personalității sale, veneau mii şi mii de credincioşi, fapt pentru care a fost hărţuit de Securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, Bucureşti, Timişoara şi la Oradea. A pictat biserica din Drăgănescu (la 25 de kilometri de București), supranumită “Capela Sixtină a Orientului”.

„Nu noi cerem canonizarea, sanctificarea părintelui, aşa vor oamenii”, îmi răspunde maica stareţă. Mă primeşte bănuitor. Iarăşi mă gândesc cu necaz la mulţi confraţi de-ai noştri, cu ţânţarul din care sare armăsarul, cu găina ce naşte pui vii, îi alăptează şi seara face talk-show. „De unde ştiu eu că nu înregistraţi discuţia noastră?”. Nu am făcut niciodată înregistrări pe ascuns, sub patrafir, dar ce pot să-i zic? Intuiesc o judecată aspră şi parţial nedreaptă faţă de mine: “un derbedeu de la presă, ca atâţia alţii”. „Oamenii vin cu flori pentru că părintele iubea tot ce era frumos”. Pun florile jos, îngenunchează şi se roagă.

Mănăstirea Prislop a ajuns în straiul actual datorită râvnei de care s-au învrednicit trei ctitori. Primul: Sfântul Nicodim de la Tismana, ce a copiat la Prislop „Tetraevangheliarul slavon” pe pergament împodobit cu frontispicii şi miniaturi, păstrat la Muzeul de Artă şi Istorie Naţională din Bucureşti. „Această sfântă Evanghelie s-au scris de popa Nicodim, în anul al şaselea al prigonirii în Ţara Ungurească, la anul de la facerea lumii 6913, 1405”. Aşa scrie Nicodim la sfârşitul „Evangheliarului”.

Al doilea: Domniţa Zamfira, fiica domnitorului valah Moise Vodă Basarab. A restaurat biserica între anii 1564 – 1580. Stareţ era Sfântul Ioan de la Prislop, a cărui peşteră e săpată în granit, mai sus de mănăstire. În anul 1762, biserica a fost incendiată la ordinul generalului Bucow şi pictura distrusă.

Aşa a vrut imperiul civilizator al focoasei Tereza. Au rămas opt scene din „Acatistul Maicii Domnului”. Mănăstirea a fost stăpânită de greco-catolici între anii 1762 – 1948, când mitropolitul Nicolae Bălan l-a adus aici pe ieromonahul Arsenie Boca pentru restaurare.

Părintele Arsenie Boca a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc.

Bova era al treilea ctitor şi cel mai important. Părintele readusese harul, ca stareţ la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, ce fusese distrusă de tunurile aceluiaşi Bucow. Din 1950 până în 1959 a fost mănăstire de călugăriţe. Părintele picta sfinţi frumoşi, pentru că şi el era un om frumos. Toate sculpturile s-au făcut sub îndrumarea sa. În 1953 a ridicat aici un saivan dacic pentru animale rămas până azi. Între 1959 și 1976, mănăstirea a fost transformată în azil de bătrâni. Părintele a vegheat şi de la Sinaia soarta comunităţii de călugăriţe de-aici. De la 28 noiembrie 1989 odihneşte aici, la poalele brazilor argintii, pe care tot el i-a plantat.

„Părintele Arsenie Boca a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc”, credea Dumitru Stăniloaie. Călare, cu căruţele sau pe jos, mii de oameni veneau la Sâmbăta să-l vadă înainte de război. Boca îi ducea să se spovedească şi împărtăşească pe un platou din preajma unui izvor cu apă sfinţită, unde le cerea să rămână şapte zile şi şapte nopţi, când mâncau doar pâine şi miere.

„Măi, nu toţi se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mântuiesc. Unii călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti. De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!”, îi sfătuia părintele pe începători. Întâmplările se suprapun şi se transfigurează în legendă:

„Cam înainte de al doilea război, când părintele era stareţ la Sâmbăta, s-a dus un bătrân, să-l vadă şi să se plângă de un necaz. Erau mii de oameni şi n-a apucat să vorbească. A rămas peste noapte în mănăstire, găzduit de călugări. Cum n-avea somn, a ieşit să se dezmorţească. Ce să vezi? Pe o lună mare şi plină, ce lumina ca la amiază, în mijlocul unui lan plin de flori, părintele vorbea cu o dihanie mare de urs şi-l mângâia. Văzându-l pe moş, părintele, care era îmbrăcat cu o sutană lungă şi albă, i-a spus: „Vezi! Fiarele astea m-ascultă, numa’ voi nu m-ascultaţi!”.

Aşa se purta cel ce fusese botezat Zian şi juruit lui Dumnezeu de mama sa. „În neamul Brebilor, era datină ca feciorul cel mai mare să fie jertfit lui Dumnezeu. (…) Breb se ridică de la morminte şi veni cătră sat. Femeile îl priveau de departe cum se apropie, prin soarele de toamnă, cu capul gol, părând a avea la tâmple coarne de lumină.” – aşa scrie Sadoveanu despre Kesarion Breb, în „Creanga de aur”. Cartea a apărut înainte ca părintele să ajungă stareţ la Sâmbăta de Sus.

„Nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mântuiesc. De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!”

Şi mai departe: „La cel dintăi popas, veniră cătră ei ca să-i vadă de-aproape, de pe vârfuri de brăduţi, paseri cu ochi schimbători şi veveriţi. Constantin nu se miră prea mult auzind pe stăpânul său că vorbeşte cu ele.
– Dumnezeu se vădeşte în glasul nourilor şi al cerbilor, încuviinţă Kesarion zâmbind; precum şi în alte glasuri ale muntelui.
(…) Slujitorul se nevoia să afle care au fost vorbele stăpânului său, pentru a opri viforniţa şi pentru a-i da drumul. Că-i spuseseră cocoarele ori vulturii, ori cerbii ce se va întâmpla, nu putea fi nici o îndoială. Oamenii de rând nu cunosc glasul paserilor şi al dobitoacelor, pe când aleşii anumiţi ai lui Dumnezeu află toate şi ştiu să oprească şi să sloboadă stihiile”.

Kesarion Breb are şase fraţi, dar şi „şase tovarăşi monahi”. El este ultimul Decheneu care a dus făclia mai departe. Era o întâmplare personajul lui Sadoveanu în acea epocă? Nu vreau să creadă careva că părintele a fost un model pentru Kesarion Breb. Altceva trebuie văzut aici…

„Candela bătrânului mai luci cât era necesar Egipteanului să-i afle prorocirea asupra neamurilor acestui pământ. Căci, precât vedea el, avea să vie asupra lor din răsărit duh de destrăbălare şi spaimă. Decheneul cel nou ieşi din peşteră cătră al şaptelea ceas al zilei. Purta la gât, pe straiul alb, juvaerul vechi care împodobise 53 de ani pe bătrân. Monahii lui Zalmoxis, adunaţi în cursul zilei, i se plecară în genunchi, închinându-şi frunţile. El ridică asupra lor braţele, privindu-i cu ochi îngheţaţi şi ştiind că va fi cel din urmă slujitor al muntelui ascuns”.

Cred că focul de la muntele ascuns nu se va stinge niciodată. Şi poate că aici rezidă şi misterul vechii spiritualităţi a românilor: să aibă totdeauna ca reper şi părinte un ultim Decheneu, care niciodată nu e ultimul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

seventeen − 2 =