Acest articol este preluat după..." />

Niculiţel – Mănăstirea Cocoşului

Acest articol este preluat după revista interbelică de turism „Calendar Săptămânal“, aşa cum ne-am obişnuit cititorii, publicaţie dedicată frumuseţilor României. Revista a apărut, începând din 1936, sub egida Touring-Clubului României (T.-C.R.), „asociaţie de turism şi pentru protecţia naturei“. Articolul de mai jos e preluat din volumul IV, anul 1937. Revista a fost publicată prin grija Editurii „Cartea Românească“ din Bucureşti, capitala Regatului României. Am păstrat pe cât posibil grafia interbelică, dominată de farmecul aparte al modului în care erau tratate urcuşurile şi coborâşurile limbii române.

 

După Reni, primul popas al vaporului ce face cursa Galaţi – Tulcea este orăşelul Isaccea, însemnat punct de trecere dinspre miazănoapte în interiorul Dobrogei, în toate timpurile, dela românii care întemeiaseră aici cetatea Noviodunum, până la turcii ce au ridicat pe dealul apropiat tabia menită să le asigure stăpânirea marginei Dunării.

Astăzi, liniştitul târg al Isaccei nu mai spune nimic; totuşi merită un popas, pentru drumul ce se deschide de aici către vechea şi gospodăreasca aşezare a Niculiţelului, ascunsă după dealurile de la Sarica şi către sfânta Mănăstire a Cocoşului, ale cărei turnuri şi chilii albe călătorul le-a zărit din depărtare, contrastând cu verdele mohorât al întinselor păduri de stejar, ce acoperă coama dealurilor din dreapta Dunării.

Niculiţelul, aşezare străveche românească, după unii de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, după alţii întemeiată de românii basarabeni, este vestit nu numai prin gospodăriile cuprinse, ci şi prin împrejurimile pitoreşti cu păduri tinere de o uimitoare abundenţă de vegetaţie şi cu dealuri acoperite de vii, din care se trage vestitul vin de Sarica.

Urme romane – valuri, apeducte, vase, monede etc., scoase la iveală aici, ca şi la Isaccea, de brazda plugului, arată vechimea aşezărilor omeneşti în această parte a Dobrogei, cu mult înainte de aceste date.

„Pădurea de aici – spune scriitorul M. Sadoveanu, vorbind de Niculiţel – nu-i ca în ţinuturile noastre, curată, dintr-un singur soi de lemn, ci-i o grădină fără margini, de o varietate neînchipuită. Toate esenţele se amestecă în ea, de la stejar până la cireş şi vişin. Măcieşi, corni, soci, frasini sporesc cu frunzele lor coloritul. Printre arbori se încurcă, se caţără pe ramuri clematita, în adevărate garduri vii, şi rourască de un dulce verde deschis. Ori în ce parte s-ar întoarce ochiul, e surprins de ceva nou“.

Iar toamna viile ce-l împresoară – fiindcă aproape nu-i astăzi niculiţean care să nu-şi aibă via lui proprie – îţi dau aceiaşi imagine de belşug şi bună voie, ca şi aceea din regiunile viticole ale dealurilor subcarpatice. Drumul care duce la Mănăstirea Cocoşului, pe sub viile Bădilă, în acest anotimp e o adevărată încântare.

De altfel, aşezarea acestei Mănăstiri a Cocoşului, zidită pe la jumătatea veacului trecut de mocanii din Poiana Sibiului după planul mănăstirilor moldoveneşti, nu e mai prejos întru nimic de aceea a Niculiţelului.

Grădinile de arbori fructiferi, prisaca cu nenumărate ştiubeie şi întreaga bunăstare a mănăstirei, adăugate la poezia peisagiului, dau acestui loc de recreaţie, ca şi Niculiţelului, un farmec deosebit, amintind de acele vremuri grele sau liniştite ale oamenilor mai vechi, ,,ce ascultau rostul cărţilor sfinte“ şi ,,păstrau în văile şi între pădurile şi dealurile Dobrogei limba noastră şi obiceiurile noastre de demult“ (M. Sadoveanu).

Numirea mănăstirei se datoreşte cocoşului sălbatec, care a vestit primului călugăr poposit aici, locul de rugăciune din poiana unde se înalţă astăzi mănăstirea. Pe dealul din spatele chiliilor, o cruce arată locul unde s-a auzit cântarea cocoşului. Vechea biserică a acestei mănăstiri este întemeiată la 1832, de către arhimandritul Visarion, împreună cu cei doi ucenici ai săi, Gherontie şi Isaia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

one + 16 =