Cât de uşor e s..." />

Ion Bumbaru – un lup singuratic rulând spre Iran

Cât de uşor e să fii transportator mare sau mic azi? Un întreprinzător mărunt are griji mai puţine, comparativ cu unul de anvergură? Poţi să mai renunţi, dacă ai pornit pe un astfel de drum? La ce-ţi mai folosesc regretele, dacă ai intrat într-un fel de inerţie sistemică? Asemenea întrebări îmi veneau în minte când îl ascultam pe Ion Bumbaru, un om care a plecat într-o afacere pe propriile picioare şi cu posibilităţi reduse. Acum, când lucrurile nu prea merg, îi pare rău pentru pasul făcut.

S-a născut la Fundu Răcăciuni, spre Gâşteni, în Bacău. Măicuţa lui are 90 de ani şi e mândru de ea, că se întreţine singură acolo, pe malul Tr otuşului. În 1969 a term inat şcoala de şoferi. A făcut doi ani la Marină, ca şofer la Costineşti. A lucrat angajat civil la o unitate motorizată militară din Ghencea. Apoi la Tribunalul Militar.

La Tribunalul Bucureşti, cu Dumitru Apostoiu, după care la Gospodăria de partid, la parcul de oaspeţi. Avea dosar bun pentru coloanele oficiale. I-a plăcut meseria de şofer. A vrut să intre în sistem şi mai bine că nu a intrat. A venit revoluţia şi cine ştie ce mai ieşea de-aici.

Are un singur camion, el este şi şofer şi merge spre Iran, o ţară dificilă, chiar ostilă, care prezintă însă un avantaj pentru transportator: aduce bănuţi în plus.

„Am preferat Iranul, fiindcă în comunitatea europeană se plăteşte mai prost. Casa de expediţii Etamat, firma cu care lucrez, plăteşte când încarc camionul. Imediat. Prin urmare, nu ni se dau banii peste 30, 60 sau 90 de zile“, explică Bumbaru. La bani mărunţi Toată cursa pentru Iran este evaluată la 3.400 de euro.

Dar ca să faci Iranul trebuie să cheltuieşti la fiecare drum în jur de 2.000 de euro. În această sumă intră carnetul TIR, taxe diverse, taxa pentru intrarea în Iran, de 550 de euro – bani pe care îi dă în vamă. Trebuie plătit apoi combustibilul.

Dintr-o cursă îi mai rămân abia 1.300 de euro. Face cam o cursă şi ceva pe lunăspre ţara ayatollahilor. Are asigurare la marfă de 100.000 de euro. Nu poate să rişte altfel. Marfa este valoroasă şi nu poţi să ştii ce se întâmplă.

„Unele firme cer asigurare de 50.000 de euro. Eu plătesc opt milioane de lei trimestrial la Ţiriac pentru asigurarea mărfii. Un coleg a răsturnat marfa şi a primit banii de la asigurator. Fiecare cum îşi aşterne, aşa doarme. Eu am ajuns decanul lor de vârstă“.

Cum arată un drum România – Persia?

Încarcă maşina de la Mioveni, unde e depozitul central pentru piese de Logan. Face vama la Mioveni. Pleacă spre Bulgaria, de unde iese pe la Kapikule ori pe la Lesovo. Bulgaria se tranzitează într-un program. Autoritatea rutieră bulgară le mai face uneori necazuri şoferilor: pretinde să ai maşina în stare foarte bună, să ai lanţuri iarna, lopată etc. Prin Turcia, merge spre Ankara.

Drumuri excelente, poliţia se comportă impecabil. Parcările se monitorizează de către jandarmeria turcă. Te poţi odihni.

„În Turcia nu se circulă noaptea.Acolo există zone foarte dificile pentru transport: trebuie să trecem Munţii Erzurum şi Erzincan. Acolo trebuie să urci la 3.000 de metri înălţime. Diferenţele de temperatură între noapte şi zi sunt foarte mari, deci nu poţi şti ce-ţi oferă muntele noaptea. Şoseaua e foarte periculoasă, poate fi viscol, gheaţă.

Foarte greu se intervine acolo sus şi, dacă-ţi pierzi viaţa, ei au o vorbă: „Allah ţi-a dat-o, Allah ţi-o ia!“. E o competiţie şi pentru asta trebuie să ai maşină performantă. Atâta timp cât nu ai un camion bine pus la punct, nu faci faţă şi nu-ţi asigură securitatea“.

Drumul pare floare la ureche până la vama Ghiurbulac din Turcia, la frontiera cu Iran. Vizavi, în Iran, e localitatea Bazarcan. „Depinde cum ai norocul: poţi să prinzi o coadă de un kilometru sau una de 15. Ca să faci o coadă de 15 kilometri, stai trei-patru zile. Ori nu lucrează vameşii iranieni, ori nu muncesc turcii. Cineva nu-şi face treaba. Apoi sunt şi foarte multe maşini“.

Ultima localitate din Turcia este Ducu Baiazid, după care şoferul intră în vamă la Ghiurbulac. E pregătit sufleteşte să aştepte, să îndure. „Ne facem mâncare, bem ceaiuri, cafea şi aşteptăm. Când coada înaintează noaptea, te scoli din somn şi pleci mai departe în convoi“.

La intrarea în Iran nu există terminal, ca în Turcia, pe patru- cinci culoare. E un singur culoar, se pune viza de intrare, se înregistrează carnetul TIR. „Iranienii îţi dau o hârtie cu care intri. Cu ea mergi la descărcare. Jos e terminalul de intrare. Se predau carnetul TIR şi toate documentele. Acolo avem comisionari pe casa de expediţie, care se ocupă de perfectarea actelor. Marfa o descarc în vamă la Teheran, la Şariar. Aici e o fabrică de asamblat Logan pentru Renault. Piesele se fac în Franţa, Maroc şi Spania, apoi se duc la depozitul central CKD din Piteşti. De aici se distribuie în tot Orientul Mijlociu“.

„Am făcut curse singur, de obicei, însă e foarte greu. Te plictiseşti groaznic. Traversezi Turcia în trei zile. Acolo legislaţia privind perioadele obligatorii pentru odihnă nu e imperativă. Noi trebuie să respectăm însă legislaţia europeană cu privire la perioadele obligatorii de odihnă, fiindcă la întoarcere din Iran şi din Turcia te întreabă cei de la ARR din Bulgaria sau din România ce ai făcut.

Inspectorii de-aici nu cunosc condiţiile deacolo, că eşti nevoit să depăşeşti programul sau că nu ai unde să te odihneşti. Acolo nu poţi risca să faci pauză oriunde. Programul nostru este 8.00 – 19.00. Cu pauze obligatorii pe anumite tronsoane. Într-o zi trebuiesă parcurgi 550 de kilometri, maximum 600. Mai mult nu se poate. Seara rămâi acolo, îţi urmezi programul în parcările mari. Putem face un duş“.

Se întoarce din Iran cu maşina goală. Probabil că nu există firme româneşti care să aducă marfă de-acolo. Apoi, se teme că ar putea deveni victima unei diversiuni.

„Au fost maşini sechestrate acolo, sub pretextul că au droguri. Riscul e foarte mare, nu cunoşti limba. Legile iraniene sunt foarte dure. Turcii controlează şi drogurile, iranienii mai puţin. După modernizarea vămii, se face şi culoar pentru raze. Turcii au aparatură care detectează ce e în maşină“.

Are ladă, are aragaz. Ia oala cu sarmale de-acasă, brânză, slană de la sibieni. O nedreptate greu de reparat: taxa de intrare Nu o repară nici Ahmadinejad. Iranienii percep o taxă de 560 de euro pentru transportatorii români sau turci. Dacă vrei să intri în ţara ayatollahilor, plăteşti zdravăn. Indiferent cine eşti. Nu contează.

„În plus, trebuie să plăteşti şi autobandul, care se ridică la 15.000 de tiumeni. Un euro e în Iran 1.600 de tiumeni. Transportatorul iranian cumpără motorina cu 15.000 de tiumeni (tomani – bancnota Iranului, a cărei subdiviziune e rialul). Noi cumpărăm motorina cu 35.000 de tiumeni. Mai mult decât dublu.

Ni se echivalează nişte carduri cu care trebuie să mergi şi să alimentezi. Însă nu avem ce face cu ele, nu ni le ia nimeni în considerare la benzinăriile lor. Am acasă un teanc de carduri din Iran nefolosite. Şi iranienii fac transport din România. Ei nu plătesc taxă la noi, nu plătesc la turci sau la bulgari.

În plus, motorina cu care pleacă din Iran face şi returul. Ei nu plătesc taxele pe care noi le achităm la ei“. Cei de la Ministerul Afacerilor Externe nu ştiu cum să influenţeze legislaţia lui Khamenei. Nici nu au auzit de aşa ceva. Poate că nici nu-i interesează.

Frâna de la Ministerul Transporturilor

Birocraţia şi alte fenomene care frânează activitatea transportatorilor vin foarte frecvent de la Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii (MTI). Trebuie băgaţi subalternii în viteză. Dacă vrei autorizaţie de Rusia, te poartă pe drumuri.

„Am un coleg care a stat cu TIR-urile încărcate o lună ca să primească autorizaţie de Rusia. Vina e la MTI, care susţine că nu există autorizaţii de Rusia. Eu iau autorizaţie de Turcia, tranzit scutit, mă costă 70.000 de lei, o plătesc şi iau autorizaţia. Dar şi pentru Turcia trebuie să faci rezervare şi aştepţi să-ţi iei autorizaţia.

Nu poţi s-o iei simplu, de la un ghişeu, cum ar fi normal. Pentru Rusia există oferte, avem solicitări. Dar dacă nu se dau autorizaţii?“.

Se poate însă şi mai rău. În 1994, Ion Bumbaru a fost în Ucraina, s-au urcat poliţiştii ucraineni şi i-au luat până şi nişte fursecuri de la bord, şi conservele, l-au lăsat fără mâncare. Parcă erau vandali. Te rad! Dacă protestezi, e mai rău. Haholii nu şi-au schimbat mentalitatea nici acum. Pentru ei, lipsa regulilor e lege. Se ducea în Germania, nu avea autorizaţie, şi atunci a trecut pe la Halmeu, prin Ucraina, Polonia şi intra apoi în Germania.

Mai este loc de proiecte?

La frontieră, verificările sunt foarte dure şi la turci, şi la iranieni. Turcii merg tot mai frecvent spre Azerbaidjan, Kazahstan, Tadjikistan, Uzbekistan.

„Şi eu voiam să fac un contract să cărăm pentru NATO. Ne trebuie o viză de la Ambasada Kîrgîzstanului de la Kiev, ţară ce nu are ambasadă la noi. Să sperăm că vom obţine viza. Cursa este de 40 de zile. Se încarcă din Germania şi mergem în Kîrgîzstan“, îşi face proiecte Ion Bumbaru.

L-am întrebat: nu se teme să meargă până acolo? Răspunsul e deconcertant: „Ce să facem în România? Ce ne oferă nouă România? Mai am puţin şi fac 60 de ani. Trebuie să muncesc. Am vrut să merg pe comunitate şi nici comunitatea nu-ţi oferă mai nimic“. Da, există transportatori foarte mari, au nevoie de servicii, lucrează la alte preţuri, susţin că nu găsesc şoferi de calitate şi, la fel, dau şi ei banii la 90 de zile. Cum să lucreze pentru ei? „Mă blochează. Eu nu pot să rulez banii ca un transportator mare“.

Poate mai merge vreo 5-6 ani, fără să spere într-un reviriment economic general. La omul sărac… A avut colaborări cu o firmă pentru Grecia. A continuat cu Turcia. Cu Iranul pare să fie mai bine. Şi mai greu. Nu are proiecte, ca orice om care mută greu o zi după alta.

Ca să se dezvolte, ar trebui să facă împrumuturi la vreo bancă. Pentru transportatori, nu există bani europeni, deşi este un domeniu de importanţă vitală pentru orice economie. Ca agricultura. Nu ne interesează!

„Îmi este foarte greu să fac un credit în bancă. Se vorbeşte mult că se sprijină întreprinderile mici şi mijlocii. Nimic nu e adevărat. Dacă te duci la bancă să faci un împrumut, te convingi o dată în plus. Când am cumpărat camionul cu patru ani în urmă, am dat foarte mulţi bani.

Nu ştiam că vine criza. Dacă ştiam, puteam să mai aştept şi, cu aceiaşi bani, puteam să cumpăr două TIR-uri. De unde era să ştiu ce va fi mâine? Cum să mă extind? Şi chiar dacă aş avea bani să mă extind, e foarte greu să găseşti şoferi cu care să lucrezi“.

Dacă vrea să cumpere o anvelopă, i se cer bani gheaţă. A luat două anvelope pe faţă şi a dat 4.600 de lei. „Dar eu am 12 anvelope. Când le mai înlocuiesc pe toate? TIR-ul meu e un DAF şi mă înţeleg foarte bine cu această companie. Iau cu plata la 60-70 de zile. Fiindcă nu pot să dau imediat banii şi aşa pot să supravieţuiesc“.

Nu există „dreptul meu“ pe şosea! Nici Bumbaru nu are ce preţui la tinerii şoferi nepregătiţi. Să zicem „la unii tineri“, ca să nu generalizăm. „Legislaţia e lacunară. Această meserie nu se învaţă în două-trei zile. Când am făcut şcoala de şoferi, în 1969, aveam profesor de exploatare, profesor de mecanică, altul de circulaţie.

Pe fiecare domeniu. Acum se face un şofer în doi timpi şi trei mişcări: un cursant învaţă doar să bage în viteză, ştie unde e claxonul, frâna, acceleraţia. Nu poţi învăța într-o şcoală doar atât. Un TIR de azi e o uzină, dar înseamnă şi moartea.

Ce ştie un copil de 19 ani să meargă pe polei sau zăpadă? Nu cunoaşte lucruri elementare despre scoaterea unei maşini din derapaj. Sunt multe trucuri pe care şoferii amatori nu le cunosc. Trebuie să-i acorzi celuilalt o şansă, chiar dacă a greşit când venea spre tine. Poate e bolnav, poate a făcut un atac cerebral în faţa ta. «E dreptul meu!». Nu există «dreptul meu» pe şosea! Nu ştiu dacă tinerii pricep acest lucru“.

„Să-ţi iasă din cap că ai să faci ca mine!“ Are un băiat de 15 ani şi nu vrea să-i transfere ştafeta. „L- am rugat să-i iasă din cap că va face ca mine. Nu e o meserie frumoasă. Nu aş lua-o de la capăt pentru nimic în lume. Plec foarte mult de-acasă, nu ştiu dacă şi cum mă mai întorc“.

Înainte de 1990, a lucrat la Autobaza Comitetului Central de la Bucureştii Noi. Foştii lui colegi lucrează acum la Senat, la Guvern, au salarii bune şi mâine-poimâne ies la pensie. El şi-a făcut în 1993 SRL şi supravieţuieşte. Plăteşte toate taxele, dar, dacă iese la pensie, iese din circuit.

„Fiindcă noi suntem tot timpul în mişcare, avem un ritm pe care, dacă îl rupem, nu e bine. Murim. Mulţi colegi au plecat. Un şofer de TIR e ca un cal de curse, care a alergat şi care, dacă nu mai concurează, şi-a pierdut sensul.“

Cum spuneam, proiecte nu are fără fonduri. E prea mic să se mai dezvolte şi nici nu mai vrea să lucreze cu şoferi nepotriviţi. La peste 60 de ani, e mult mai greu. Va mai pleca cinci-şase ani, apoi se va retrage. „Îi las pe cei mai tineri, deşi nu prea are cine. Şoferia e frumoasă…“

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

fifteen − thirteen =