Acest articol este preluat după ..." />

Iaşul turistic al anului 1936

Acest articol este preluat după o revistă interbelică de turism, dedicată frumuseţilor României. Publicaţia a apărut în anul 1936, sub egida Touring-Clubului României (T.-C.R.), „asociaţie de turism şi pentru protecţia naturei“, şi se numeşte „Calendar Săptămânal“.

Prim-redactor (adică un fel de redactor-şef de astăzi) era Mihai Haret, geograf, preşedintele Asociaţiei T.-C.R.. Revista a fost publicată prin grija Editurii „Cartea Românească“ din Bucureşti, capitala Regatului României. Am păstrat grafia interbelică, dominată de farmecul aparte al modului, desuet astăzi, în care erau tratate urcuşurile şi coborâşurile limbii române.

Probabil că înşişi ieşenii vor rămânea surprinşi de acest titlu. Totuşi Iaşul poate avea o viaţă turistică, fiindcă este printre puţinele oraşe din ţară ce se pot mândri cu un trecut de seamă, care i-a lăsat multe lucruri de preţ. Acest trecut însă a început a fi uitat, generaţiile tinere nu-l cunosc, iar bătrânii şi’l păstrează numai ca o reminiscenţă a tinereţii lor.

Chiar ieşenii, până foarte de curând nu-l mai ştiau, cu toate ca au o datorie nestrămutată faţă de ei înşişi, de a-l cultiva si de a-l releva mereu spre a atrage atenţia asupra oraşului lor. Foarte de curând, cu ocazia expoziţiei recente din 1935 şi-au amintit acest trecut şi au ţinut să arate că la Iaşi mai sunt încă energii ce trebuesc desmorţite. Nu se poate spune ca Iaşul nu este demn de văzut.

La tot pasul prezintă dovezi ale trecutului glorios al celor trei veacuri de Scaun Domnesc, precedate de 150 ani de reşedinţă domnească, temporară. Aiurea, un trecut similar cu al Iaşilor, s’ar şti să fie scos din colbul cronicilor în aşa fel, încât să atragă mereu mii şi mii de vizitatori. După cum Viena de astăzi trăeşte numai prin trecutul ei, tot aşa ar putea şi Iaşul.

Iaşului nu-i lipseşte nici frumosul şi nici interesantul. Împrejurimele le are surprinzător de pitoreşti, aşa după cum nu le are nici un oraş din Moldova dintre Siret si Nistru. Din punctul de vedere urba-nistic Iaşul nu reprezintă acea mare îngrămădire de case, caracteristică de pildă Cernăuţului.

În afară de câteva străzi din centru, unele cartiere ale lui (Copou, Sărăria, Tătăraşi) au locuri largi, case uneori chiar mici, despărţite unele de altele prin grădini destul de mari. Nu e prea mult timp de când aceste cartiere aveau terenuri virane. Aşa se explică cum Iaşul, având numai 100.000 locuitori, este întins pe o suprafaţă de 3000 ha., iar distanţa între extremităţi trece uneori de 8 km.

De fapt aceste locuri largi îi dau farmecul. Trecerea prin oraş devine astfel plăcută, fiindcă nu se face numai dealungul unor ziduri posace, neprietenoase si pline de zăduf în timpul verei, cum de obiceiu se petrece în aşezările pur urbane. Arhitectura cartierelor mărginaşe poate e prea simplă, uneori chiar primitivă, însă lasă să se întrezărească în interiorul caselor acea ospitalitate caracteristică, moldovenească.

După documentele ce ni le pun istoricii la îndemână, miezul iniţial al Iaşului a fost în jurul actualului palat administrativ, care e clădit pe temeliile vechiului palat domnesc. Această mică întindere a Iaşului a dăinuit până la mijlocul sec. 16-lea şi se justifică prin aceea că toată viaţa târgului se ducea în jurul curţei domneşti.

După anul 1565, când Alexandru Vodă Lăpuşneanu a aşezat în mod definitiv capitala Moldovei la Iaşi, mutare dictată de considerente strategice, Iaşul s’a extins tot mai mult, însă destul de încet. Aşa că pe la sfârşitul sec. 18-lea actualele cartiere: Socola, Nicolina, Păcurarii, Copoul, partea de sus a Sărăriei, Tătăraşii nu existau.

Acestea toate s’au creiat numai în sec. al 19-lea, cand s’a înglobat şi târguşorul Nicolina. Extinderea mare din sec. 19-lea se explică prin aceea ca mai înainte Iaşul a fost de multe ori ars şi prădat de Turci, Tătari, Polonezi sau Ruşi, vremurile de linişte aproape nu-i ajungeau să se refacă.

Totuşi în acele vremuri cunoaşte însă şi epoce de înflorire, cum a fost cea din timpul lui Vasile Lupu, când este destul răgaz să se zidească cea mai frumoasă biserică din ţara noastră, ,,Trei Erarhi“ unică la noi în genul ei.

În jurul acestei biserici tot Vasile Lupu a înfiinţat o şcoală vestită şi prima tiparniţă din Moldova, de sub teascurile căruia a văzut lumina zilei, la 1643, cea dintâiu carte din Moldova, scrisă în româneşte, ,,Cazania lui Varlaam“. S’a făcut astfel începutul mişcărei culturale din Iaşi.

Această mişcare culturală, după perioada de restrişte pentru Moldova din veacul al 18-lea, reînvie odată cu începutul sec. 19-lea, în cursul căruia au luat fiinţă toate instituţiile importante ale Iaşilor. Unele dintre aceste instituţii, cum sunt: Universitatea Mihăileană, Liceul Naţional, Şcoala Normală de fete, Şcoala Normală de învăţători, Academia  de Arte frumoase şi Teatru Naţional au împlinit recent o sută de ani de existenţă.

La acestea se adaugă Seminarul „Veniamin Costache“, care şi-a serbat centenarul încă de acum 30 ani, fiind printre cele mai  vechi aşezăminte culturale din ţara noastră.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

nineteen − seven =