Grecia – Radiografia unei întoarceri în sine, ca soluţie spre a merge mai departe

Leonidas Chrysanthopoulos este Secretarul General al Organizației de Cooperare Economică a statelor din zona Mării Negre (BSEC/OCEMN). Diplomat de carieră, a fost ambasador al Greciei în Armenia, Canada şi Polonia şi director general al Departamentului pentru probleme legate de UE din ministerul grec de externe. Acest text reflectă viziunea personală a autorului. Chrysantopoulos susține că, după atâtea greşeli de guvernare, ţara sa trebuie să se întoarcă la tradiţii şi la soluții proprii.

Amb. Leonidas Chrysanthopoulos

Originile crizei actuale din Grecia sunt chiar la intrarea sa în UE, în anul 1981. Abia restabilită în urma dictaturii juntei militare, ţara încă avea o agricultură înfloritoare şi o industrie prelucrătoare. Treptat, am fost obligaţi să reducem producţia agricolă internă, pentru a ne califica la subvenţiile oferite de UE şi a ajuta la epuizarea acumulărilor de ulei de măsline ale UE. Între timp, regulile UE de concurenţă loială ne-au forţat să închidem sau să vindem industria de oţel. În cele din urmă, am rămas doar cu turismul.
În acelaşi timp, UE a început să-şi exporte bunurile în Grecia, în efortul de a ridica ţara la „un standard de viaţă central-european“. Fireşte că grecii îşi doreau să aibă toate produsele de lux, iar băncile se bucurau să le ofere mijloacele pentru ca aceştia să le cumpere, fără să verifice dacă noii debitori dispuneau de veniturile necesare pentru a-şi mai achita împrumuturile. Şi nu doar atât: la nivel global, profitând de reglementările lejere, băncile au inventat din ce în ce mai multe „produse“ noi, care le permiteau să facă bani din piatră seacă, prin împrumuturi către state şi persoane fizice. Am ajuns într-un moment în care nu doar Grecia e atât de îndatorată încât nu va mai putea niciodată să-şi achite datoriile, ci şi SUA, şi toate ţările din Zona Euro. În zilele noastre, ostaticii elitei financiare mondiale sunt indivizi, dar şi state întregi. Pachetele de salvare UE nu sunt capabile să uşureze povara datoriei Greciei. Primul pachet de salvare şi austeritate (din mai 2010 – n.r.) nu a fost eficient. Atunci de ce ar funcţiona pachetul actual (convenit pentru iunie 2011 – n.r.)? Dimpotrivă, cel de- al doilea plan de salvare va dubla datoria Greciei de la aproximativ 330 de miliarde de euro în anul 2009 la aproximativ 600 de miliarde. Nici un politician grec ori Parlamentul nu a acumulat vreodată o datorie atât de mare într-un timp atât de scurt, precum cea aruncată de UE pe umerii ţării, prin măsurile sale de salvare.
Dacă Grecia nu a fost în stare să facă faţă celor 330 de miliarde, cum ar putea face vreodată faţă la 600 de miliarde? Am participat în calitate de diplomat junior la negocierile Greciei pentru dobândirea calităţii de membru UE. Dar era o Uniune diferită de cea de astăzi. Atunci existau conducere şi viziune. Astăzi, Bruxelles şi liderii germani şi francezi din UE sunt atât de inconsecvenţi, încât dau impresia că nu ştiu ce şi de ce fac. Între timp, infrastructura democratică UE s-a deteriorat într-un mod pe care nu l-am crezut niciodată posibil în cadrul acestei comunităţi. Poporul grec – şi mişcarea „indignaţilor“ – sunt supăraţi. Supăraţi pe managementul defectuos al unor oameni aleşi de ei ca să muncească pentru binele ţării şi supăraţi din cauza datoriei imposibil de achitat, aruncată pe umerii lor. Sunt dispuşi să plătească ceea ce datorează cu adevărat, dar nu ceea ce „banksterii“ şi politicienii au inventat prin construcţii financiare obscure. Acum, că întregul sistem s-a prăbuşit, grecii doresc o soluţie clară: o posibilitate cinstită şi rezonabilă de a-şi reconstrui ţara şi economia, aşa cum au procedat de multe ori în trecut. Şi vor ca aceia care au contribuit la criză să fie pedepsiţi. Acum, poporul grec ar trebui să înceapă să facă ceea ce a făcut întotdeauna în situaţii de criză: să se întoarcă la valorile culturale tradiţionale greceşti şi să reconstruiască independentă de bani: să-şi producă singuri alimentele de bază necesare; să facă barter cu produse şi servicii; să lase copiii sub supravegherea bunicilor, în loc să plătească bone şi să permită profesorilor pensionaţi să ajute studenţii, în loc să angajeze meditatori costisitori. Politicienii greci ar putea susţine toate acestea prin încurajarea programelor de dezvoltare regională, care există deja în douăsprezece ţări UE, cu mijloace de plată regionale alternative pentru încurajarea producţiei şi afacerilor locale şi, eventual, să înlocuiască euro şi dolarul, dacă este necesar. Politicienii ar putea de asemenea să elaboreze un sistem financiar similar cu cel utilizat de evrei în antichitate: aceştia asigurau funcţionarea economiei timp de 49 de ani, iar în fiecare al 50-lea an anulau toate datoriile, permiţând astfel economiei să continue fără presiunea datoriilor sau a crizelor. Poate va putea exista un sistem viitor, în care băncile să fie responsabile pentru limitarea garantării de credite unui alt stat, a unei companii sau a unei persoane fizice, la un nivel la care acestea pot fi achitate într-o generaţie; cel puţin aşa ne-am putea asigura că urmaşii noştri nu trebuie să plătească pentru stupidităţile noastre.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

five + thirteen =