„Noi suntem generația de pe Prut. E conce..." />

Generația de pe Prut

Inna Guțu de la Radio Chișinău e o fată frumoasă, blondă și curajoasă, cum vezi multe prin capitala celui de-al doilea stat românesc. Trupul ei are ceva exotic, de ferigă. Privirea ascunde scurte pâlpâiri senzuale, involuntare. Ca ploaia cu soare.

De la ea am auzit o formulă surprinzătoate: „Noi suntem generația de pe Prut. E conceptul nostru, al celor ce am studiat în România sau în străinătate. O metaforă. Nu ne regăsim nici aici, nici în România. Cei de aici au rămas în urma noastră, cei din România gândesc prea repede comparativ cu noi. În străinătate nu are nimeni nevoie de noi. Ne place sau nu, suntem deci generația de pe Prut”.

În fond, așa stau lucrurile: tinerii ce au ieșit în stradă în aprilie 2009 privesc dezamăgiți la spectacolul politicianist-mafiot de la Chișinău. Pentru ei nu mai e loc. Sperau într-o deschidere totală spre România, spre UE și îl văd acum pe Vlad Filat votând alături de comuniștii lui Voronin, ce i-au hăituit ca pe câini turbați, torturat, mutilat, pe unii chiar omorât și încă nu s-a întâmplat nimic. Unii au ieșit cu părinții de mână în fața tancurilor sovietice în 1990. Ce trăiesc azi?

Încă îi mai bântuie pe mulți obsesia să rupă lanțurile nevăzute și să migreze în patru zări, dar nimeni nu are nevoie de „generația de pe Prut”. Inna a studiat la Cluj, apoi la Iași. A muncit patru vacanțe la rând în SUA, sperând că va găsi acolo un loc. Nu a izbutit. S-a întors. „Am lucrat și în Ohio, cel mai nenorocit stat din America. Nici nu vă puteți imagina la ce munci umile ne-au supus…”

Basarabia era tabula rasa!

Radio Chișinău și Facultatea de Jurnalistică de la Chișinău au organizat, la sfârșitul lui aprilie 2013, un simpozion de înaltă ținută științifică, unde s-au evocat începuturile radioului din Basarabia. Cu acel prilej, l-am cunoscut pe profesorul Aurel Marinciuc, un venerabil intelectual de 82 de ani, fost decan al Facultății de Mecanică și Electrofizică.

Într-un fel, era reprezentantul „Generației de pe Nistru”, ce a trebuit să supraviețuiască deportărilor în condiții mult mai dure comparativ cu cele de azi: peste Nistru acționau în haită bolșevicii, adică înaintașii lui Igor Smirnov. La Chișinău, tăiau și spânzurau alde Bodiul și Lucinski. Nimeni nu putea măcar visa să ajungă în România.

Aurel Marinciuc s-a născut pe 10 august 1932, în satul Crișcăuți, județul Soroca, aproape de Nistru. A făcut școala în sat, apoi un an la Liceul Tehnic Soroca. Au venit sovieticii, a pierdut un an. A continuat să învețe în satul Bădiceni, la bunica, alt an în satul Visoca, unde a apucat foametea cea mare. A mai stat un an în satul Climăuți, unde erau profesori extraordinari, foști liceeni din clasele superioare, ce nu au dovedit să fugă. Clasele a IX-a şi a X-a le-a făcut la Soroca, cu medalia de aur. A terminat Facultatea de Fizică la Chișinău, unde a fost admis în 1950.

„Când am ajuns la Universitate, nu auzeai o vorbă românească. Peste o lună, un frizer m-a întrebat într-o românească frumoasă: Cum să te tund? Fusese frizer la București. Erau primele vorbe românești după o lună de zile! Chișinăul era tabula rasa! Românii care mai rămăseseră parcă erau speriați. După mulți ani de prietenie, am aflat că unii erau fii de profesori, preoți, că au neamuri în România sau America. Lumea era foarte prudentă. Nu vorbea nimeni cu nimeni. S-au succedat trei transformări radicale pentru mine: au venit sovieticii, au plecat sovieticii și iar au venit. Țin minte foarte bine ce se petrecea atunci. Noi eram aproape de graniță. Cu toate că ultimatumul era dat pe neașteptate, dragă Doamne, autoritățile românești știau tot. Peste Nistru erau concentrate forțe militare extraordinare, tancuri, aviație, sute de mii de soldați. Se vedeau de-aici”.

Doamne, adă-i pe acești rătăciți la picioarele tale!”

Vizavi de Soroca e Zăstînca. Prin 1935, biserica fusese aruncată în aer de sovietici. Cei de aici au văzut și în fiecare duminică după-amiază, mai ales polonezii, se duceau la malul Nistrului cu preotul și se rugau pentru cei de dincolo de Nistru: „Doamne, adă-i pe acești rătăciți la picioarele tale!”. Spionii mișunau aici și au transmis acolo. Cum apărea coloana de polonezi, cei de la Zăstînca puneau fanfara și cântau „Internaționala” peste Nistru…

Războiul psihologic dintre sovietici și români era în toi. Sovieticii au construit stații de radio la Tiraspol și Balta pentru propaganda contra românilor. Bucureștiul a ridicat o stație la Chișinău, ce bătea până la Leningrad și Moscova. „Radioul a apărut la noi în casă în 1938, își amintește Marinciuc. Au venit niște comercianți și au instalat vreo 10 aparate Columbia în sat. Învățătorii, peotul și niște gospodari aveau. În fiecare seară, soseau la noi 10 – 20 de oameni, stăteau în casa mare și ascultau muzică. Duminică veneau la serviciul divin. Clătinau din cap: «Vrăjitorie. Nu-i lucru curat!…» Cu timpul s-au deprins. Prin școli era străjeria. O invenție pro-monarhistă, patriotardă, dar tineretul era ocupat și puteai învăța ceva acolo: sădirea copacilor, strângerea plantelor medicinale, aveam uniforme, făceam serbări etc. Era o ceremonie pentru ridicarea pavilionului pe un stâlp mare de 20 de metri. Veneau din zece sate toate școlile, gospodari cu cai frumoși, împodobiți cu panglici, cu zurgălăi. Se prezentau programele străjeriei și la radio”.

O femeie fantastică

Profesorul mi-a vorbit despre arta supraviețuirii românilor. Un model a fost Eufrosinia Kersnovskaia, fiica unor boieri cu rădăcini germane, poloneze, grecești şi macedonene. Bunicii dinspre mamă erau Eufrosinia Ion Cianguli și Alexei Cara-Vasile, aromâni din Cahul.

„O femeie foarte instruită. Am compus un album pentru această femeie uitată. I-am căutat rudele din Siberia și România. În casa lui Soljenițin din Moscova, în ianuarie 2009, a avut loc o conferință dedicată centenarului nașterii ei. Avea 33 de ani. Şi-a trimis mama la București, a fost primită și cazată la Curtea Regală când au venit sovieticii. Ea a rămas să-i înfrunte pe sovietici.

Eufrosinia Kersnovskaia e complet necunoscută în România.

Când au dat-o afară din casă, umbla prin oraș desculță, cu un topor și întreba cine are de tăiat lemne. Fusese mândria orașului. Fiică de profesori mari, medici, avocați… Au chemat-o la NKVD. «Ce vrei să demonstrezi cu asta?«, au întrebat-o. «Ce scrie în cărțile voastre? Cine nu muncește nu mănâncă. Eu vreau să mănânc bine și vă rog să mă lăsați în pace». Era un afront și au dus-o în Siberia. A fugit și a umblat singură jumătate de an, iarna, prin taiga. Mânca ghindă, păsări moarte. Au prins-o iar. A stat 20 de ani în Siberia. Mama ei trăia în familia academicianului C.I. Parhon la București. A aflat despre ea după ce a scăpat din gulag și i-a scris. Eufrosinia știa nouă limbi. Când a plecat în Siberia, tot trenul ce trecea Nistrul cânta «De ce m-ați dus de lângă voi, de ce m-ați dus de-acasă?».”

Românii mureau frecvent striviți de copacii prăbușiți. Așa a sfârșit și mama lui Mircea Snegur și el a uitat când a ajuns prezident… Eufrosinia a adus-o pe mama ei în URSS în 1960. „Fofa, scrie tot ce mi-ai povestit mie”, i-a spus mama înainte să moară. Cartea a ajuns la expoziția de carte de la Frankfurt și a fost considerată o capodoperă universală. Eufrosinia era și pictoriță. A făcut 700 de ilustrații color din lagăr, pe care le-a inclus în monumentala carte de memorii „Vinovată de nimic. Cronica ilustrată a vieții mele din gulag”. A apărut în rusă și în germană în 1991, în franceză în 1994.

Profesorul Marinciuc a elaborat un prim album în limba română, impresionant prin informații și imaginile folosite. El însuși un luptător, a participat la „rebasarabenizarea” Basarbiei, ce era condusă de transnitreni după 1944. „Eu mi-am făcut datoria…”, spune Marinciuc.

Și atunci m-am gândit din nou la Inna și la „Generația de pe Prut”, ce o vor lua de la capăt, pentru că Siberia nu mai există… Există undeva România, care se trezește încet din coșmar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

three + nineteen =