GALERIE FOTO Artistul Victor Ciobanu: „The Best of the Best” în America

Recent, pictorii americani din Los Angeles l-au considerat cel mai bun artist pe Victor Ciobanu din România. „The Best of the Best”! Americanii nu se joacă atunci când vorbesc despre valori. L-am regăsit în atelierul său din București. Voiam să văd cum te poate schimba America. „E un fleac, domne, să fim serioși…”. Rămăsese la fel de modest cum îl știam.

Încerc să aflu: cum e să fii cel mai tare în America? Inutil. Comută discuția spre tema ce îl frământă cel mai mult: arta; de unde vine acel fior metafizic. „Patrafirul lui Dumnezeu pe cap”. Îl întreb iar. Parc-ar vorbi despre performanța altcuiva…

: „În America am luat recent premii surprinzătoare: Best of the Best! Cel mai bun dintre cei mai buni. Eu sunt om bătrân, domne, n-am chef să spun povești despre faimă. Viața e o întâmplare ce se face de la o zi la alta, domne.

Nu mi-am pierdut instinctul organic. Au fost câteva sute de artiști. Corona e un oraș nou lângă LA, cu o natură fascinantă. Americanii nici nu-și dau seama ce au. Nu-i bucură ce au, dar îi întristează clima aspră din Finlanda. N-au tendințe elitiste.

Se apropie, se bucură de artă, la fel ca mine. Sigur, cu sensibilitate mai mare sau cu obrăznicie. N-am fost acolo ca artist român la restaurantul altui român din LA, ca să-mi dea și mie un premiu… și să tragă o cântare.

Climatul era exclusiv american. Am primit și bani, sigur, nu consistent. Valorificarea imaginii e un lucru foarte frumos. Așa m-am trezit cu marele premiu…”. Și cam atât.

„Cu drag le-am făcut…”

L-am cunosut prin 1998. Tocmea tehnoredactarea la „Curentul”. Ca mulți gazetari, credeam că știu „să pun în pagină”. Lucrasem și pe plumb, la „Tineretul liber”. Toți șefii, ce nu lucraseră nici cât mine pe plumb, aveau și au convingeri solide că știu „să pună în pagină”.

Când am văzut ce face Victor Ciobanu cu imaginile și textele noastre, am acceptat că nu știu nimic. Nu și directorii noștri! Ei știau tot. Maestrul „graficii de ziar” citea reportajele noastre, apoi „se juca”, jongla cu imaginile. Fotografia intra în armonie cu textul, „se vorbeau”. „Curentul” era cel mai frumos ziar din istoria presei românești.

Așa a făcut și „Cultura Națională”. Zece ani „a dat față” la 30 de ziare din România. „Cu drag le-am făcut contra celor ce, nefiind educați, cu bun simț, protestau. Până și Adrian Păunescu, după ce plecam din redacție, strica ce făceam, dar mă comportam cuviincios”. Cu banii din presă, putea să-și țină atelierul din București.

„Nu știu de unde vin…”

Primul tablou pe care l-am văzut mă privea cu obstinație. O sumedenie de ochi se uitau la mine din toate unghiurile. M-a șocat. Mi-a arătat altele, tot mai sofisticate. Nonfigurative. Ca niște mitocondrii primare, de pe când Nefârtatul mergea cu Dumnezeu adormit în brațe, ca să-l arunce în marea începutului.

Cu fiecare pas făcut de Cel-de-pe-Comoară, pământul se lățea peste ape. N-ai cum să vezi chipurile celor doi în întunericul primordial, nu deslușești nici marea întunecată. Vezi doar aerul croind vârtejuri, în jurul piciorului ce se întinde în pas și trage pământul după el. Facerea, ca vis.

N-ai cum să explici imaginea mentalului colectiv din „Solaris” de Tarkovski – un creier universal, din care derivăm, spre care tindem toți, dar solitar. Tablourile lui Ciobanu nu-mi plac, dar mă tulbură, ca orice stare inexplicabilă.

De unde vin aceste imagini?
Nebunia e că nu știu. Nu pot identifica de ce vin așa. Pot să fac și omuleți, nu sunt un diletant. Puteam să fac ilustrație, eram prieten cu scriitorii, mergeam peste tot, aș fi avut bani, vilă, mașină de lux. N-am făcut!

N-ați simțit nevoia irepresibilă să pictați măcar un portret al Tovarășului?
L-am făcut pe-al meu. Autoportret în pufoaică! Era frig în atelier și a ieșit așa. N-am simțit nevoia să-l fac pe Tovarășu’. Pe 22 decembrie 89, când am ieșit să-l dau jos pe Ceaușescu, un coleg mergea pe la Piața Amzei, cu portretul Tovarășului. Se ducea la evaluare! Demonstranții nu știau cum să reacționeze. Nu ascultase știrile, nu știa nimic. Un spectacol de film uriaș. Venea sincer, cu lucrarea lui enormă, abia o ducea, lumea n-a zis nimic. Nu-i treaba noastră!

Sub semnul spaimei

S-a născut pe 11 mai 1940. În acte apare 21 iunie. „Tata a făcut calcule și nu eram curioși să știm. Nu știu unde m-am născut cu exactitate… pe certificatul de naștere apare că m-am născut în România, în Republica Moldovenească, în Rusia, în Ucraina, iar acum a rămas Ucraina care nu exista. Eu am plecat la șase săptămâni de la Hotin. N-am apucat să mă definesc. Tata nu ne-a zis nimic despre originea familiei.

Am venit la mătușa mea din București mai târziu și am găsit un act, în care scria «Zenaida, fiica nobilului Zumbrejinski», nu Zumbrejițic. Familie de aristocrați polonezi. De la zimbru… Limba mea maternă a fost rusa. Intelectualii din Basarabia vorbeau rusește sau, mai la nord, nemțește sau poloneză. Alexandru Florovici, bunicul meu dinspre tată, era preot și ținea slujbe în română și în ucraineană. Pe mama o chema Nadejda, iar tata era Vladimir.

Bunicul dinspre mamă era Serghei. Bunica dinspre tată era Varvara. Familia a migrat din Hotin spre Câmpulung Moldovenesc, într-un sat, Valea Putnei. Tata era notar acolo. Atunci, în retragere, un neamț i-a pus pistolul la cap și tata a albit pe loc. Ai mei nu prea vorbeau. Dacă nu fugeam, ajungeau în Siberia, ca alte rude.

Tata a blocat orice evocare. Noi stăteam la Laslea, lângă Sighișoara. Bunicul Alexandru Florovici, preot, a trecut Târnava. S-a dus la Seleuș, de unde fugise preotul. S-a dus de Sfânta Marie Mică, la slujbă. Unchiul de la Sighișoara era sergent și s-a întâlnit cu bunicul după terminarea slujbei. Și au venit nemții. Părintele i-a dat pantalonii feciorului. Au vrut să-l ia pe tânăr. Bunicul s-a opus și l-au luat și pe el. Au dispărut.

Când s-a întors pe jos unchiul din prizonieratul de un an, a fost ca un fior. Am fost recent la Laslea, să vedem locurile copilăriei. Am trecut prin Acațiu, dar n-am mai aflat nimic. Unchiul aflase că s-a găsit un preot ortodox împușcat într-un șanț. Bunica Liuba, preoteasa cu ochișorii ca viorelele, de o blândețe biblică, s-a apucat apoi de fumat și a căzut în depresie.

Asculta muzică la un Telefunken cumpărat de tata. La el asculta Europa Liberă. Toate se făceau sub semnul grijii, să nu fim demascați. N-a fost o tinerețe liberă, ca la americani sau ca azi. Totul a fost sub semnul spaimei. Nu vorbi asta, nu fă cealaltă, lasă lucrurile așa, ce știi tu?!…

Tata era pretor la Mediaș. A făcut parcul din oraș. Fratele meu mai mare a ajuns directorul tehnic al Regionalei CFR Brașov. Fratele mijlociu a făcut Industria lemnului, a fugit din țară și acum este director la o firmă de mobilă din Mexic, dar locuiește în San Diego”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

2 × two =