În decembrie 1989, în România, co..." />

Facem istoria sau o suportăm?

În decembrie 1989, în România, conform istoricilor A.M. Stoenescu şi Ioan Scurtu, a avut loc o lovitură de stat. Ea a fost orchestrată din exterior şi operată în spaţiul naţional cu ajutorul unui grup minoritar, din care făceau parte: Ion Iliescu, Silviu Brucan, Victor Stănculescu, Iulian Vlad, Mihai Chiţac, Petre Roman, Cazimir Io­nescu, Gelu Voican Voiculescu, Mugur Isărescu, Eugen Dijmărescu, Theodor Stolojan şi alţii.

 

În iulie 2012, a avut loc „a doua supen­dare“ a preşedintelui României. Din acea clipă şi până pe 28 august, când a avut loc reîntoarcerea sa la Palatul Co­troceni, în România şi în străinătate s-a vorbit despre „o nouă lovitură de stat“.

De această dată actorii erau alţii: un grup parlamentar majoritar, susţinut de peste şap­te milioane de români. Cu toate acestea, ideea loviturii de stat „a prins“ la marile cancelarii şi redacţii. E datoria istoricilor să lămurească dacă o asemenea lovitură de stat s-a petrecut sau nu în ţara noastră. Subliniem în treacăt că aşa-zisa lovitură de stat nu se potriveşte cu nici o descriere din manualele de specia­litate (vezi Edward Luttwack, Coup D’État, 1968). Sau poate a fost o lovitură de stat atipi­că, postmodernă! Ce ne interesează în aceste rânduri, pornind de la chestiunea de mai sus, este dilema din titlu: „Facem istoria sau o su­portăm?“.

În România interbelică, tema prezenţei active în istorie a poporului nostru anima în mod spe­cial generaţia tânără. Această temă reprezenta un cadru mai larg, unde îşi găseau locul alte chestiuni, precum: cultura autentică, credinţa strămoşească, destinul naţional, rolul poporului nostru în Balcani ş.a.m.d.. Astăzi, aflându-ne la o distanţă considerabilă de acele vremuri, avem ocazia să repunem în discuţie această dilemă. Mai întâi, să ne întrebăm dacă este corect for­mulată. Să o cercetăm parte cu parte. Ce se poa­te înţelege prin „a face istorie“?

Cel mai simplu răspuns: „a face fapte dem­ne de a fi consemnate de istorici“. Aşadar, a face istorie este un exerciţiu care nu ţine doar de faptele unui popor anume. Contează şi in­terpretarea / selecţia pe care o fac istoricii. Un răspuns mai amplu ar fi acesta: „a face istorie înseamnă a fi lăsat să mergi pe drumul nea­mului tău“. Intervine aici, aşadar, şi voinţa altor popoare. În fine, un al treilea răspuns ar fi: „istorie face poporul ajutat / călăuzit de Dumnezeu“.

Rezumând, avem trei enti­tăţi care influenţează istoria unui neam: Dumnezeu, cele­lalte popoare şi istoricii. Ce se poate înţelege prin „a suporta istoria“? Răspunsul cel mai simplu: „a tolera un mers al lucrurilor fără o împotrivire efectivă“. Un alt răspuns: „a suporta peste veacuri toate intervenţiile străi­ne, motivate de interese materiale sau de ambi­ţii josnice“. În fine: „a îndura toate necazurile şi încercările trimise de Dumnezeu“. Rezumând, avem trei moduri de pasivitate: pasivitate din ignoranţă, pasivitate din neputinţă şi pasivita­tea înţeleaptă a popoarelor creştine.

Dar oare cum poate fi depăşită această dile­mă? Aparent, nu poate fi. Întrega istorie pare că se circumscrie acestor două situaţii. Ne raportăm la Dumnezeu şi la celelalte po­poare şi din această pricină suntem cufundaţi în istorie. Dar contează enorm dorinţa noastră de a înţelege şi a îm­plini cuvintele acestea, prin care istoria ar putea fi cu to­tul altfel: „Voi sunteţi lumina lumii (…) Aşa să lumineze lumina voastră înain­tea oamenilor, încât, văzând faptele voastre cele bune, să-L preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.“ (Matei V, 14 şi 16).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

2 × 2 =