Recent, UE a primit Premiul Nobel pentru pace. Preşe..." />

EUROPACEA

Recent, UE a primit Premiul Nobel pentru pace. Preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, şi Preşedintele Comisiei  Europene, José Manuel Barroso, au afirmat într-o declaraţie comună: „Este o imensă onoare pentru Uniunea Europeană să primească Premiul Nobel pentru pace pe anul 2012. Acest premiu e cel mai puternic semn de recunoaştere a valorilor politice fundamentale, care stau la baza Uniunii noastre: efortul unic depus de tot mai multe ţări europene, pentru a preîntâmpina războaiele şi disensiunile şi pentru a construi împreună un continent al păcii şi prosperităţii. Premiul revine nu numai proiectului şi instituţiilor care reprezintă un interes comun, ci şi celor 500 de milioane de cetăţeni care trăiesc în Uniunea noastră”.

Ca de obicei, jumătăţi de măsură. La nivel macro-istoric, Europa a depăşit starea războinică generală după căderea Zidului Berlinului. Dar la nivel micro-istoric, regional, cei doi eurocraţi uită sau ignoră războaiele în care ţări europene au fost şi sunt implicate, ca membre NATO. Uită, de asemenea, războaiele mai vechi din Serbia sau cele ce mocnesc în Mali şi în alte zone pe glob, cu implicare europeană.

Imediat după decernare, s-a scris în presa europeană că acordarea acestui premiu este un semn că moneda unică nu va pieri, că stabilitatea unională e mai presus de orgoliile naţionale. Pe de altă parte, comentariile unor demnitari ruşi, redate de site-ul Russia Today, văd acest eveniment „straniu şi surprinzător”. Ironia ruşilor, care sublinia „depersonalizarea acestui premiu”, trece dincolo de faptul că „UE nu poate fi fotografiată” pentru arhiva Premiilor Nobel.

Chestiunea este una profundă. Ţine de adevărul faptelor, de natura păcii pe care o premiază Fundaţia Nobel. În răspăr cu opiniile Fundaţiei, un alt laureat Nobel, evreul american Joseph Stiglitz, declara recent că „euro nu este bun pentru pace”. „Toţi observatorii externi sunt de acord că euro şi politica de salvare a euro divizează în acest moment europenii. Este vorba despre diviziuni între state, dar şi în interiorul statelor, unde curente extremiste şi naţionaliste devin mai puternice. Nu este benefic pentru pace. În ansamblu, euro a fost contraproductiv”, spunea Stiglitz în cotidianul Handelsblatt.

Mă văd nevoit să contrazic aici şi Fundaţia Nobel, şi pe laureatul său. De ce? Pentru că pacea în Europa nu este acelaşi lucru cu stabilitatea sau creşterea economică. Fluctuaţiile monedei euro, adeseori provocate de speculatorii internaţionali, nu pot fi considerate motive de dezbinare. Nici datoriile suverane. Pacea europeană nu are fundament economic sau politic, chiar dacă a fost parafată prin acorduri semnate de politicieni.

Pacea Europei este un dar de la Dumnezeu. L-am primit pentru credinţa strămoşilor noştri şi aceasta este modalitatea de a o menţine. Dacă UE ţine să-şi întemeieze conceptul de pace pe zăngănitul banilor, atunci să ne aşteptăm şi la zăngănitul armelor.

Bunăoară, paşnica Elveţie anunţa zilele trecute măsuri neobişnuite de precauţie, în contextul crizei financiare din Grecia şi Spania. Ministrul Apărării a şocat populaţia, afirmând că nu exclude „ca în anii următori să avem nevoie de armată”.

Cu toate acestea, este adevărat că UE mizează prea mult şi prea rigid pe disciplina bugetară comună, un deziderat provocator de nelinişte. Germania vrea schimbarea Tratatului de la Lisabona, pentru a putea spori controlul financiar central asupra statelor europene. Franţa şi Marea Britanie se opun categoric.

Summit după summit, eurocraţii promit „mai multă Europă”, „mai multă integrare”, „mai multă democraţie”. Declaraţii care contrazic însăşi planurile de federalizare despre care vorbeau recent. Politica europeană planează cu graţie deasupra datelor financiare. Cele 1.064 de miliarde de euro proiectate pentru perioada anilor 2014 – 2020 (376 mld. – fonduri structurale, 387 – agricultură, 63 – administraţie, 80 – cercetare / inovaţie, 88 – salarii / probleme sociale, 70 – politică externă) trasează limite clare de joc.

Europacea se vrea asigurată în zonă, cu o condiţie: menţinerea monedei euro şi a zonei euro cu orice preţ. Această decizie centrală, optimistă în felul ei, va trebui să fie puternic sprijinită, în contextul unui şomaj în creştere. Nu naţionalismul ameninţă UE, ci datoriile statelor europene, problemele sociale din aceste state şi alte neputinţe conjuncturale.

Faptul că un stat precum Panama, aflat la „10.000 de leghe” de Europa, doreşte introducerea monedei euro în paralel cu dolarul american este un semn că din exterior Europa nu pare chiar atât de vulnerabilă. UE fierbe la periferie şi duduie la centru. Iată de ce nu putem vorbi încă despre o explozie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

eighteen + 13 =