Lă..." />
ue

DRUMURILE POLITICII nu sunt aceleaşi cu DRUMURILE UNEI ŢĂRI

1 martie. Ziua s-a mărit. Gerul s-a mai domolit. Zăpada se retrage spre adâncuri. Începe anotimpul gropilor în șosele și al găurilor în bugetul administrațiilor centrale și locale. Infrastructura României seamă­nă cu un mare cașcaval. Evenimentul pare nou, dar realitatea este aceeași.

La magazinele de pie­se auto, cele mai dese „povești din trafic“ se referă la sistemul de lumini, de direcție și de rulare. În așteptarea plombărilor, șoferii fie caută rute alter­native, fie merg în zig-zag, fie strâng din dinți și trec mai departe.

Unii (mai nostalgici) au început să-și amintească de vremea în care pe marginea drumurilor se mai găseau acele panouri de conso­lare, pe care scria: „Aici sunt banii dvs.“ Alții (mai optimiști) așteaptă să se răstoarne sacul cu „bani de la Guvern“ exact pe strada lor.

Lăsând gluma la o parte, problema infras­tructurii naționale este una foarte delicată. Isto­ria recentă ne arată că drumurile politicii nu sunt aceleași cu drumurile unei țări. În numărul trecul al Revistei Mișcarea (februarie 2013), dl. Valentin Stoica, directorul general al Search Corporation, arăta foarte clar că „fără fonduri europene şi atra­gerea banilor privaţi, misiunea de a aduce reţeaua de drumuri în stare bună, într-o perioadă decen­tă, devine imposibilă“.

Pe de altă parte, nici când se mai găsesc resurse nu scăpăm de ghinion. Și sunt nevoit să mă repet: infrastructura Românieiseamănă cu un mare cașcaval. Ministrul Infras­tructurii Dan Șova ne confirmă: „Poziția mea este aceeași: de a rezilia contractul cu Bechtel. […] În prezent, după nouă ani de contract, am 52 de ki­lometri de autostradă pe care se poate circula, din 426 de kilometri, și am plătit 1,4 miliarde de euro“. No comment.

Infrastructura UE – un mare compromis

În urmă cu mai mulți ani, Jacques Seguela, un publicitar francez cu doctorat în Farmacologie, a enunțat culmea compromisului: „Să rămâi necom­promis după atâtea compromisuri“. Sintagma se potrivește de minune cetățeanului contemporan din fascinanta Uniune Europeană. Să luăm un exemplu: rețeaua transeuropeană de transport (TEN-T).

Socotită în prezent „coloana vertebrală a pieței interne“, TEN-T dă încă mari bătăi de cap. Cineva le-a sintetizat foarte bine: „Întârzieri sem­nificative în realizarea multor proiecte, dificultăți în finanțarea de proiecte în această perioadă de criză economică, lipsa de coordonare între diversele instrumente financiare gestionate la nivel central sau descentralizat, lipsa de informații și statistici cu privire la finanțarea proiectelor, în special cu privire la ajutoarele financiare provenite din fon­durile structurale și de coeziune și de la BEI“.

Dar, vorba cuiva: „Dacă te doare capul, înseamnă că îl ai“. În anul 2012, Comisia Europeană a luat suficient Upfen și merge mai departe… TEN-T va însemna dezvoltarea paralelă a două rețele care se cirscumscriu: „Rețeaua globală și rețeaua centra­lă“.

Cea din urmă, mai mică, ar trebui să fie gata până în anul 2030, cealaltă, mai complexă, până în anul 2050. Cele 10 coridoare propuse pentru rețeaua centrală includ cele mai importante fluxuri transfrontaliere de mare distanță. Aceste coridoare vor include trei moduri de transport și vor traversa cel puțin trei state membre, asigurând, în general, legătura cu un port maritim.

La începutul anului 2013, Parlamentului Eu­ropean i-a venit rândul să atace frontal problema TEN-T. Georgios Koumoutsakos (europarlamentar grec, membru al TRAN) și Ismail Ertug (europar­lamentar german, membru al TRAN) au elaborat un Raport în care urmăresc să clarifice „orientă­rile UE pentru dezvoltarea rețelei transeuropene de transport“.

Delicată situație, după ce Senatul Franței a afirmat cu putere că proiectul legislativ pentru revigorarea TEN-T „nu respectă principiul subsidiarității“. Dar cine mai înțelege lingua franca în anii în care se gândește în germană? „Orientările UE“ pentru succesul TEN-T înseamnă o sumedenie de angajamente (a se citi: compromisuri), pe care statele membre trebuie să și le asume fără crâcni­re.

Sau, altfel spus, să achieseze la „noua viziune politică privind infrastructura UE“. Propoziția ur­mătoare ar trebui să fie suficient de explicită pentru toată lumea: „…pentru TEN-T ar trebui să conteze mai degrabă dimensiunea europeană, decât listele naționale, regionale sau locale de deziderate“.

Duelul CE – PE sau gâlceava eurocraților cu noroadele

Raportul Koumoutsakos / Ertug (COM (2011) 0650/3–C7-0375 / 2012–2011 / 0294 (COD)) conține cinci texte: proiectul de rezoluție a PE, ex­punerea de motive, avizele a trei comisii (ENVI, IMCO, REGI) și procedura.

Materialul ar merita o dezbatere publică în toate țările UE. Pentru mo­ment, să ne oprim la spiritul în care a fost amen­dat proiectul de rezoluție (pp. 5 – 97). Cele 190 de amendamente, multe dintre ele foarte punctuale și profesioniste, trădează o dispută continuă între cele două instituții. Nimic nou sub soare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

6 − five =