valea timocului

Dinspre inimile românilor din Valea Timocului – „Dau această horă de sufletu’ lu’ Gheorghe…“

Cu ani în urmă, am participat la un simpozion de la Timişoara despre românii… de pretutindeni. Sau, cum spun unii total anapoda, „diaspora românilor“. Cum o să fie „diasporă“ românii din Cernăuţi sau din Macedonia, din Basarabia sau din Ungaria?

 La terminarea manifestării, le-am spus unor colegi că voi merge în Valea Timocului. „Ce să cautaţi acolo?“ m-a luat la roată o duduie din Timişoara. „Ce, credeţi că ei au nevoie de noi? Păi, ştiţi cum trăiesc ei încă de pe vremea lui Tito? Ei au văzut toată Europa, au lucrat în America, în Germania. Dumneata ce ai văzut? Ai fost în Italia, ca ei? Au maşini de lux, au vile şi ar fi în stare să te angajeze să le dai cu mătura pe treptele de marmură.“ Sincer să fiu, am rămas uşor derutat. Nu ştiam dacă să mă mai duc sau nu. Şi m-am dus. Impresia mea a fost cu totul alta.

 Românii din Timoc nu se subsumează unei imagini simpliste. Existenţa lor dramatică, fără o identitate recunoscută deschis de sârbi, i-a marcat. Prin destinul lor teribil, seamănă mai degrabă cu românii din Transnistria. Fiindcă mulţi sârbi au aceeaşi mentalitate ca ruşii sau ucrainenii de dincolo de Nistru faţă de românii care au mai scăpat de şenilele tancurilor staliniste.

Românii din Timoc au rămas însă oameni foarte comunicativi şi calzi. Am stat la un profesor de lângă Bod. Nu m-a pus să dau cu mătura pe treptele de marmură, deşi aş fi făcut-o fără să mi-o ceară. Ei vorbesc o română arhaică, un grai bănăţean mult mai bine conservat decât cel din România. Am stat acolo o săptămână, timp în care am asistat la un priveghi aşa cum numai la mine, la Crăieşti, în Moldova, mai văzusem în copilărie. Murise un bătrân nu departe şi profesorul m-a dus să văd şi eu. Noaptea, au ieşit din casă toţi la răscrucea drumurilor. În casă rămăsese doar mortul. Bărbaţii aprinseseră un foc de bârne în mijlocul răscrucii. Lângă un gard, o orchestră a început să cânte o horă veche, cu nişte ritmuri de tobe cum mai auzisem doar în Bihor sau în Maramureş. Bărbaţi şi femei, fete şi flăcăi s-au prins în horă. O horă înceată, aproape târâtă, în jurul focului. Trei bătrâne, cu nişte coşuri împletite pe braţ, treceau prin faţa fiecărui oaspete: „Dau de pomană ist foc şî iastă horă de sufletu’ lu’ Gheorghe!“. Şi fiecare primea un colac şi o lumânare. Se auzea doar muzica monotonă, cu tobele care cădeau pe paşi sau paşii care călcau pe tobe. Ei bine, aceşti oameni nu au dreptul elementar să înveţe la şcoală în limba lor! Nu au voie să aibă propria lor biserică în limba română! E adevărat, ei nu-şi spun români, îşi zic vlahi. Aşa cum oltenii se consideră olteni, iar moldovenii – moldoveni. Indiferent însă de regiunea lor, toţi au conştiinţa apartenenţei la aceeaşi naţiune – românii. Sigur, cuvântul „vlah“ nu este un nume de apă, ca „oltean“ sau „moldovean“. „Vlah – valah“ este numele dat de popoarele vecine pentru urmaşii dacilor. În indoeuropeană, radicalul „wal“, „vol“ înseamnă „lup“, adică „dac“. În Timoc, trăiesc peste 500.000 de români.

Ei au nevoie de sprijinul României chiar mai mult decât românii din Voivodina. Numele lor au fost slavizate nepermis, nu li se permite aici nici să se roage în limba lor. La întâlnirea cu preşedintele sârb Boris Tadici, Traian Băsescu a avut o reacţie pe care nu pot s-o accept: „Nu vom face nici un gest de amestec în treburile interne ale Serbiei. Asa cum nici noi nu am accepta amestecul din afară, prin care cineva să ne întrebe ce facem cu ceangăii din Moldova sau cu ungurii din Transilvania“. Să lăsăm la o parte faptul că românii din Harghita şi Covasna sunt asimilaţi sub ochii noştri, în centrul României. Dar s-a ajuns până acolo încât Ungaria finanţează chiar şi maghiarizarea ceangăilor din Moldova. Tot sub ochii noştri! Prin urmare, noi nu ne amestecăm în treburile interne ale Serbiei – şi nici nu trebuie, dar nu ne implicăm adecvat nici în treburile interne ale României. Sigur, accept să-l aud pe senatorul Wiliam Brânză afirmând că drama preotului din Mălainiţa „este un zvon, trebuie cercetat, nu-i chiar aşa“. Aş avea deci motive să spun că nu e nici o brânză de capul acestui senator. Însă o asemenea declaraţie aparţine preşedintelui tuturor românilor. Noi nu cerem să ne amestecăm în treburile interne ale Serbiei, dar avem obligaţia să pretindem respectarea drepturilor elementare ale românilor din Timoc. Iar acum Serbia are nevoie de recomandarea României pentru aderarea sa la Uniunea Europeană. De ce „tradiţionala prietenie româno- sârbă“ trebuie să presupună doar concesii istorice din partea României? Noi le acordăm sârbilor din România până şi dreptul de a fi reprezentaţi automat în Parlamentul de la Bucureşti. Serbia nu recunoaşte nici un drept pentru românii din Timoc. Fiindcă ne bålbåim penibil şi fără motiv, pe 25 ianuarie 2012 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a votat un amendament la Rezoluţia 1632/2008, prin care a prelungit monitorizarea Serbiei în problema acordării drepturilor legitime vlahilor, dar a precizat introducerea limbii vlahe în şcolile şi în presa din Timoc. Pentru această rezoluţie ineptă, sârbii au avut sprijinul ucrainenilor şi al ruşilor, care, ce coincidenţă, fac acelaşi lucru cu „moldovanii“. Degeaba îi plătim pe parlamentarii care merg la Consiliul Europei. Nu au făcut nimic pentru a crea un front comun cu parlamentarii din Occident, pentru a contracara votul slavilor. Aşa cum bolşevicii au inventat limba moldovenească, sârbii au convins Europa că există limba vlahilor. Cu litere chirilice sau latine. Aproape similar situaţiei din Transnistria.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

4 × one =