Daniel Mazi..." />
accident rutier

DIMENSIUNEA ETICĂ A EDUCAŢIEI RUTIERE PROFESIONALE

Daniel Mazilu – text prezentat la Convenţia Naţională pentru Siguranţă Rutieră, Palatul Parlamentului, Bucureşti, 15 noiembrie 2012

 Accidentele rutiere – a zecea cauză a mortalităţii

 În secolul trecut, Miguel de Unamuno definea automobilul ca fiind „invenţia prin care omul caută să vadă cât mai multe înainte de a veni moartea”.  Astăzi, acelaşi scriitor spaniol, dacă ar mai fi putut, ar fi spus că automobilul a devenit invenţia prin care moartea vine în viaţa omului mai înainte ca el să apuce să vadă câte ceva din lumea aceasta.

 

Pe 29 iulie 1834, treizeci de ani înainte ca Unamuno să se nască la Bilbao, a fost înregistrat primul accident rutier. „O diligență cu aburi a inginerului Edinburg a lovit o piatră pusă intenționat în drum. Cazanul cu aburi a explodat. provocând moartea a cinci persoane”. O altă consemnare despre un accident rurier mortal datează din 31 august 1869, când Mary Ward a căzut, într-o curbă, dintr-o maşină experimentală cu aburi şi a murit zdrobită sub roţile autovehiculului. Pe 17 august 1896, când apăruse deja motorul cu petrol, Bridget Driscoll e lovită de o maşină pe stradă, în timp ce dorea să traverseze piaţa Crystal Palace din Londra. Martorii au declarat că automobilul avea un „ritm nesăbuit, de parcă îi luase foc motorul”.

Astăzi, conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, accidentele rutiere au devenit a zecea cauză a mortalităţii la toate vârstele. În statele UE peste 43.000 de persoane mor anual în accidente rutiere. Aproape două milioane sunt rănite. În condiţii de pace, acest procentaj e unul cu adevărat foarte îngrijorător.

În ciuda atâtor eforturi legislative, tehnologice şi educative, ceva nu e în regulă. Din acest motiv, UE s-a oprit o clipă din mişcarea ei cotidiană pentru a-şi pune întrebarea: cu o natalitate negativă, o populaţie îmbătrânită şi atâtea accidente mortale, unde vom ajunge până în anul 2050? Întrebarea e foarte serioasă şi ar merita o dezbatere nu doar în fiecare stat membru, ci şi în fiecare familie.

Dimensiunea etică – „un subiect exotic”

 

 „Se numesc accidente crimele care se comit cu automobilele”

Eduardo Galeano

Ridicăm aici o problemă etică fundamentală: cu ce drept îşi ia viaţa un şofer ce provoacă un accident letal? Ce face el este o sinucidere, o nebunie. Cu ce drept ia viaţa altor persoane un şofer ce provoacă un accident în care sunt implicate mai multe maşini sau mai mulţi oameni? Ce face el este o crimă.

Astăzi, din nefericire, dimensiunea etică a dinamicii rutiere e „un subiect exotic”. E necesar ca orice dezbatere despre siguranţa rutieră să depăşească nivelul empiric al strângerii de date şi să pătrundă problema mortalităţii din trafic la rădăcină. Lista factorilor ce contribuie la accidentele rutiere trebuie rescrisă.

În capul ei nu mai trebuie pusă influenţa alcoolului, ci o uriaşă neînţelegere a valorii vieţii personale şi a celorlalţi. Iată de ce înainte de a primi permisul fiecare om ar trebui întrebat: ştii cât de preţioasă e viaţa ta? Ştii cât de urâtă şi inutilă e sinuciderea?

Dimensiunea etică a educaţiei rutiere la nivel de amatori sau profesionişti trebuie să devină o problemă importantă în UE şi statele lumii. Printre atâtea teme juridice, tehnice şi educative, problema bunelor practici în utilizarea automobilelor va trebui să-şi facă loc din ce în ce mai mult.

Dimensiunea etică – o absenţă inexplicabilă

 „Am cercetat în profunzime, mai bine de 40 de ani, accidentele rutiere şi nu autoturismele reprezintă elementul de bază în aceste accidente, ci omul care le manevrează”

Eddie Britz, postare pe site-ul SmartMotorist.com, 26.01.2012

Automobilul a adus în Europa modalitatea prin care omul poate călători un maximum de distanţă cu un minimum de efort şi cu un oarecare confort. Dacă vreţi, tot ce inventează omul stă sub semnul dorinţei sale de a depăşi blestemul adamic de a supravieţui chinuit în această lume. Dorim, aşadar, să scăpăm de efort, dar uneori ne pierdem şi viaţa pentru acest scop.

Când dinamica rutieră a devenit prea riscantă, s-a făcut simţită necesitatea unor reglementări. „Primul cod rutier” apărea  în Anglia (1865). Acesta era, de fapt, o reglementare numită Red Flag Act, care obliga vehiculele cu aburi să circule cu o viteză de două mile în oraşe şi de patru mile în afară.

La trei ani după acest document, apăreau la Londra trecerile de pietoni şi semafoarele. Ulterior, au apărut şi luminile de semnalizare încorporate în caroseria autoturismelor. Legiferarea circulaţiei a fost un alt moment decisiv. În Canada, legea fundamentală se numeşte „Codul siguranţei rutiere”. În SUA, „Codul traficului”; în Franţa, „Codul străzii”; la noi, „Codul rutier”. Convenţia pentru semnalizarea rutieră de la Viena (1968) a încercat o armonizare internaţională pentru reducerea diferenţelor practice şi interpretărilor teoretice.

Toate acestea au făcut ca educaţia rutieră profesională să devină din ce în ce mai complexă. Astăzi, un manager de transport rutier studiază elemente de drept civil, drept social, drept comercial, drept fiscal, gestiune comercială, marketing, standarde tehnice şi siguranţă rutieră. Un instructor de conducere auto studiază legislaţia rutieră, conducerea preventivă, pedagogie-metodică, tehnică, prim-ajutor. Un şofer trebuie să treacă şi testul psihologic. Menirea acestuia e de a examina „aptitudinile de ordin cognitiv: percepţia, nivelul de concentrare, atenţia distributivă, gândirea, aptitudinile psihomotorii, care include coordonarea şi alte reacţii complexe, precum şi utilizarea în mod sincronizat a mâinilor şi picioarelor, capacitatea de autoreglare, mobilitatea, rapiditatea, exactitatea”.

În ciuda atâtor preocupări, numărul accidentelor rutiere nu scade satisfăcător. Codurile rutiere aduc înăspriri de la an la an, dar efectele imediate nu se prea văd. Tehnologia avansată a constructorilor ar trebui să faciliteze o sporire a siguranţei, dar, paradoxal, majoritatea accidentelor sunt făcute de autoturisme moderne cu ABS şi airbag. Testele psihologice proclamă procente uluitoare de „apţi”, dar numărul morţilor pe şoselele lumii urcă şi tot urcă.

Ceva straniu scapă înţelegerii noastre. Tom Vanderbilt, în cartea Trafic. Cum şofăm şi ce spune aceasta despre noi, 2009, p. 269, afirmă: „Maşinile continuă să devină din ce în ce mai sigure, dar adevărata provocare este proiectarea unei maşini care să depăşească riscurile inerente naturii umane”.

Dimensiunea etică – o soluţie umană la o problemă umană

“Cu cât reuşim mai repede să facem maşinile să conducă în locul nostru, cu atât mai multe vieţi sunt salvate”.

(Eric Schmidt, director executive al Google, 7 iulie 2012)

Afirmaţia de mai sus reprezintă modalitatea prin care giganţii tehnologiei de astăzi propun o ieşire futuristă din criza accidentelor rutiere. Prin aceasta, ei vor să spună că decenii de progres tehnologic (de la servofrână la ABS, de la centură la airbag, de la limitatoare de viteză la camerele cu radar) au însemnat paşi bătuţi pe loc. Asemenea şi toate reglementările legislative. Conform acestor persoane, omul trebuie să se recunoască incapabil de a conduce fără a ucide. Şofatul trebuie, aşadar, dezumanizat şi apoi cibernetizat.

Dar oare aceasta să fie soluţia? Maşinile fără şofer sunt total dependente de sateliţi, tehnologia internă de receptare şi de prelucrarea datelor. Cea mai mică defecţiune a sistemului poate însemna un dezastru pentru călători. Ce ascunde această soluţie supertehnologică? Nu cumva o mare frică de a greşi? Nu cumva o lipsă totală de responsabilitate în practica şofatului? Tindem să ne predăm roboţilor, care vor schimba istoria societăţii, dar nu îndrăznim să ne schimbăm pe noi înşine.

Şofatul, s-o spunem direct, nu e pentru oricine. Statistica accidentelor ne-o demonstrează zi de zi. În România au loc peste 2.000 de accidente pe an. Răspunsul oficial cu privire la cauza majoră a acestora e aproape acelaşi de la an la an: neadaptarea vitezei la condiţiile de trafic. Nimeni nu vorbeşte până la capăt despre cât de nocivă este corupţia care permite dezvoltarea unui No Mans Land  pe străzile de la noi. Nimeni nu observă că mânia şi mândria şoferilor produc mai multe decese decât absenţa centurii de siguranţă. Nimeni nu vede că desacralizarea societăţii conduce şi la devalorizarea omului, persoanei sale şi a celorlalţi. Nimeni nu învaţă în şcolile de amatori sau profesionale că sinuciderea în trafic e un păcat, că a izbi oamenii pe trecerea de pietoni sau oriunde este o formă de mizantropie. E vremea ca dimensiunea etică să devină parte a educaţiei rutiere, pentru ca „drumurile vieţii” să nu devină în deceniile următoare „căile morţii”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

16 + sixteen =