Nu unanimitatea este condiția adevăru..." />

Dezorientarea în istorie

Nu unanimitatea este condiția adevărului, ci unicitatea. Adevărul este unic și aceasta o cunoaște doar cel care se lasă cuprins de adevăr. Aceasta este o lecție fundamentală a istoriei. foto

O alta spune că adevărul este, în chip esențial, lumină și numai în adevăr, adică în lumină, istoria capătă sens. Absurdul istoriei este descris cel mai bine de aceste cuvinte biblice: „Vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9,4). Dar ce înseamnă noaptea? Poate absența concretă a luminii, poate ignoranța, poate iadul.

În continuare, nu ne vom referi la nici una dintre aceste trei înțelegeri. Cu prima se ocupă fizica, dar și bunul simț. Cu a doua, se îndeletnicește filosofia, iar cu a treia, teologia. Ne intrebăm aici dacă putem surprinde o altă fațetă a nopții cercetând istoria.

Ei bine, cred că putem. Noaptea se prezintă în istorie ca o condiție fundamentală a dezorientării.

Dar cum se manifestă dezorientarea în istorie? Să luăm un exemplu foarte la îndemână: situația actuală a Uniunii Europene. Maladivul Nietzsche avea o vorbă care se potrivește aici: „Ești în fața celorlalți; înseamnă că știi calea sau că te fugărește cineva”.

Este greu de crezut că UE, aflată de patru ani în prim-planul atenției mondiale, știe calea „ieșirii din criză”. A încercat până în clipa de față poteca austerității, după ce, vreme de câteva decenii, a zburdat pe autostrada finanțării din împrumuturi.

Pe acest drum îngust și anevoios al austerității au împins-o germanii, care au crezut că prezentul seamănă cu perioada posterioară planului Marshall.

Din punctul de vedere al istoriei lor recente, germanii au fost îndreptățiți să vadă în austeritate o soluție și aceasta pentru că ei încă gândesc economia ciclic. Pe de altă parte, impunând un astfel de ritm celorlalte țări din UE, ei au profitat și profită încă de starea de dezorientare generală.

Pe acest fond, unii (germanii, în special) exportă și câștigă, iar ceilalți europeni importă și se îndatorează și mai mult. Realitatea aceasta a fost suprinsă recent de premierul italian Mario Monti, care, nu fără ironie, declara că „Europa (a se înțelege Europa în starea actuală, n.n.) reprezintă un interes german”. „Germania – continuă acesta – este marea beneficiară a integrării europene”.

Și acum vine o întrebare de 1.000 de puncte: grija UE este ieșirea din criză sau în fața necazurilor fiecare țară trebuie să se descurce cum poate?

Prin aplicarea Pactului fiscal, avem semnale că se urmărește un plan general pentru UE, dar prin realitatea bugetară a statelor europene, ale căror datorii cresc cu fiecare minut, planul pare să fie: „Scapă cine poate și cum poate”.

Europa a pătruns adânc, ajutată sau nu (e o altă problemă), în pustiul crizei și nu dă semne că se poate orienta „prin propriile forțe”. E aici o taină care merită pusă în discuție data viitoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

eight − 6 =