Gheorghe Vlase are 200 de camioane bra..." />

Cu Eminescu prin Europa

Gheorghe Vlase are 200 de camioane branduite cu faţa marelui poet

Îl poţi vedea când la Iaşi, când la Cluj, când la Chişinău. Când în Germania, Suedia sau Italia. La volanul unui camion Scania, cel mai puternic din lume, pe care străluceşte chipul de Hyperion al lui Eminescu şi vestitele versuri: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie? Ţara mea de glorii, ţara mea de dor…”. S-a dus pe lângă tine. A zburat ca o părere.

Iar în urmă vezi un tricolor înalt cât TIR-ul, pe care scrie: „Nu uita că eşti român!”. Cine mai are timp de asemenea vorbe? La ce mai folosesc, când românii roiesc pe toate continentele pentru o pâine? Unii îl consideră excentric. Alţii cred că TIR-ul lui tunat e un kitsch şi îl prezintă la televizor, în emisiuni senzaţionaliste, fără de nici un Dumnezeu. Multora însă le place şi reacţionează ca inspectorii de la poliţie, care îl felicită şi îl salută când îl văd pe şosea. Trebuia să-l cunosc.

„Pe mine mă responsabilizează!”

„Mi s-a părut cel mai naţionalist şi profund mesaj: «Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…». Aşa am crezut eu. Aşa a spus domnul Mihai Eminescu. Eu nu pot să-i spun altfel. Nu s-a dezis niciodată de România. «De la Nistru pân-la Tisa,/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate… ». Oriunde te duci, fiecare popor îşi promovează valorile, cultura, propria entitate. Eminescu a văzut cum gândesc germanii, s-a întors în ţară şi s-a comportat impecabil. Bineînţeles că paradoxul nu putea să ne ocolească, fiindcă avem şi defecte”.

Aşa gândeşte Gheorghe Vlase, un transportator de top din România. Nu m-am putut abţine şi l-am întrebat dacă Eminescu nu e o povară când trece prin Europa. Fiindcă nu e simplu… „Nu, domnule, mă responsabilizează. Eu rămân foarte mândru de acest mare conaţional al nostru şi mesajul de pe camion e foarte important pentru mine. Înainte, când urcam pe un camion, deveneam un şofer ca toţi ceilalţi. M-am schimbat de când am pus acest mesaj pe TIR. Parcă am devenit alt om, mai liniştit, mai calm”.

Nu poţi să încalci legile cu Eminescu pe TIR. Altfel, ajungi alături de escrocii care au construit Banca Dacia Felix, fără să realizeze cât de mult îi obligă un asemenea nume. E surprinzător că, în acest context al negării valorilor naţionale, apare cineva ce lucrează înr-un domeniu fără legătură directă cu viaţa spirituală şi-l pune pe Eminescu pe camion. Tocmai ca să imprime în sufletele oamenilor altceva. S-au bucurat şi suedezii de la Scania când au aflat…

„Basarabia nu e a mea, nu e a voastră…”

Este surprinzător ce spectacol descoperi când te apropii puţin de acest om. Într-o epocă de risipă exhibiţionistă, când şoferii îşi pun balauri, vulturi sau femei goale pe camioane, Gheorghe Vlase merge contra curentului. „Mă duceam în Suedia să ridic acest camion Scania. Pe drum, în avion, i-am spus însoţitorului meu: «Ştii cum văd eu acest camion? Cu imaginea lui Eminescu, alături să stea versurile, cu scrisul lui frumos, iar pe spate, cu tricolorul, pe care să scrie „Nu uita că eşti român!”»”

Îl ascultam şi încercam să intuiesc mecanismul intim care l-a îndemnat să procedeze aşa. Atletic cum e, nu pare să fie un om labil. Sportivii au un echilibru psihic de invidiat. Ca să îl pună pe Eminescu pe camion a plătit peste 2.000 de euro. Şi merge mai departe.

„Acum am făcut alt camion, cu Ştefan cel Mare, cu vestita replică din «Apus de Soare» a lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea: «Moldova (…Basarabia) nu este a mea, nu este a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri, în veacul vecilor». Pe spate, harta României reîntregite, pe care scrie: „Nu uita că eşti român!” Dar de ce a „colaborat” el cu Delavrancea, introducând în paranteză (…Basarabia)? Am dezlegat misterul: Gheorghe Vlase e un militant declarat pentru reîntregirea naţională a României.

S-a născut pe 12 februarie 1968 în satul Gheorghe Lazăr, la 17 kilometri de Slobozia. Un sat unic prin numele lui. Format prin împroprietărirea ţăranilor după Războiul de Independenţă, pe timpul lui Carol I. „Am fost la mormântul lui Gheorghe Lazăr de la Avrig, mi-a plăcut ce scria pe placă şi am filmat: „Cititorule, ce eşti am fost; ce sunt vei fi; găteşte-te dar!”

Este din zona Buzăului. Are şi rădăcini ruseşti. Un străbunic a venit din Rusia, pe vremea lui Alexandru Ipsilante. A cercetat şi a descoperit în arhive: bunicul dinspre tată a murit în anul 2004, la 91 de ani. Era născut la Pîrscov de Buzău. Bunica dinspre mamă era din Nehoiu. Ei îi datorează educaţia. A murit în anul 2003, când împlinea 80 de ani. A făcut şcoala la Gheorghe Lazăr, apoi liceul la Călăraşi. A urmat ASE, pe care l-a terminat în anul 1994. Nu a fost un student strălucit.

„Nu aveam bani nici să beau un suc de la dozator!”

Lumea afacerilor din transporturi e complexă. Cum a pătruns în ea un om ce şi-a pus poeziile lui Eminescu pe telefonul mobil? „De nevoie. Am jucat fotbal până în 1993 la Călăraşi, Slobozia, Craiova, Caransebeş, Sinaia. În 1992 am avut un accident. Operat de patru ori la genunchiul drept. N-aveam bani nici să beau un suc de la dozator, cum era pe-atunci”. Avea o Dacie Berlină, de la tatăl lui, să se ducă la recuperare.

L-a rugat o doamnă s-o ajute să aducă nişte marfă de la Europa. A colaborat cu ea apoi un an. Ea a prosperat cu produse alimentare şi textile. „Peste un an, doamna a vrut să-şi refacă viaţa. Nu mai era loc şi de mine. Mi-am făcut o tarabă la 1 august 1994. Apoi alta. Mi-am luat o Dacie papuc cu tracţiune pe faţă, făcută din două maşini: o Dacie peste care trecuse un TIR”.

„Mi-am luat o Dacie papuc cu tracţiune pe faţă, făcută din două maşini: o Dacie peste care trecuse un TIR.”

A mai luat un papuc, primul camion de trei tone jumate – o Rabă, apoi unul la fel. Primul camion a fost o „frumoasă americană”. Aşa i se spunea. Un asemenea camion a participat la un raliu şi a câştigat. Cumpărasem vreo 14 Rabe prin 1998 şi şase „frumoase americane”. A început să facă distribuţie de băuturi: ape, sucuri, bere şi băuturi alcoolice. În martie 2002 a luat primul Iveco. De doi-trei ani, a început o relaţie foarte frumoasă cu Volvo. Le-a luat pe toate în leasing.

„Fiecare cu răspunderea lui…”

„Volvo nu mi-a mai dat camioane, fiindcă expunerea mea faţă de companie era destul de mare, comparativ cu ceea ce făceam. Şi atunci, m-au ajutat cei de la Iveco”. A luat un camion Mercedes. În anul 2009 a apărut primul Scania. A luat numai camioane unice după configuraţia lor.  Primele transporturi le-a făcut cu produse alimentare. Era destul de greu. Muncea cu fratele lui. Descărcau amândoi câte zece tone de drojdie.

„Ştiu cât am muncit şi cum să apreciez fiecare bănuţ. M-am chinuit să ajung aici. Nu mi-a picat nimic din cer. Nu am avut moşteniri, nici afaceri cu statul, cum au procedat alţii. Fiecare cu răspunderea lui”.

Devine extrem de sobru când vine vorba despre obligaţiile morale: „Facem Vestul şi Turcia. Spre est – nu. Doar până la Nistru, doar în România”. Adică în Basarabia, încerc eu să spun. „Nu, eu vorbesc despre România. Până la Nistru nu voi spune niciodată altfel. Nu e o provincie a României. E România. Partea noastră, ceea ce noi am fost atât de laşi 20 de ani, încât, când au avut nevoie de ajutor, le-am întors spatele”.

„Eu sunt de-aici, din epicentrul zonei agricole. Avem pământul cel mai bun din lume.”

Foştii lui socri: din Cernăuţi. „Cunosc aceste lucruri şi refuz să vorbesc. Nu vreau să scot în relief laşitatea noastră. Să rămână acolo o pată, pe care, dacă vom reuşi, s-o ştergem în timp. Nu ştiu. Nu cred că putem noi. Avem povara părinţilor noştri care au fost laşi. Nu trebuie s-o luăm personal. Au fost exponenţii unei generaţii de laşi. I-a luat Partidul Comunist de la sapă, i-a dus la bloc şi i-a făcut puturoşi.

Iar aceşti oameni m-au educat pe mine. Până să-mi dau şi eu seama că trebuie să muncesc, am bâjbâit. N-o luăm personal. Nu e cazul alor mei. Eu văd ca ansamblu. Nu suntem condamnaţi, ne merităm soarta. Eu sunt de-aici, din epicentrul zonei agricole. Avem pământul cel mai bun din lume. Pământul e ca un organism viu. Străinii cumpără mereu şi noi nu facem nimic să-i împiedicăm”.

Vrea să pună pe camioane pe Burebista, Nicolae Iorga şi Mihai Viteazu

Se gândeşte să tuneze alte camioane cu Nicolae Iorga, Burebista sau Mihai Viteazu: „Pohta ce-am pohtit: Ardealul, Moldova şi Ţara Românească”. Conştiinţa unităţii naţionale de destin în câteva cuvinte.

„Oamenii obişnuiţi nu prea ştiu însemnătatea acestor personalităţi. Elita se construieşte. E needucată încă. Educaţia este obligatorie pentru elită. Aparţii elitei când nu faci doar pentru tine. Mi-a spus un director de la Volvo că are o leafă de 4.000 de euro. Numai atât? Da, zice, când eram tânăr, Volvo mi-a dat un serviciu bun. Mi-a ţinut copiii la şcoală. Mi-a plătit soţia. Deşi ofeream foarte puţin pentru companie. Acum, la 52 de ani, am extraordinar de mult de oferit pentru Volvo”.

Cele mai performante maşini

A luat primul camion fiindcă nu făcea targetul la bere. „Toţi făceau targetul la sfârşit de lună şi explodau aprovizionările”. Stătea şi se uita pe drum, să vadă dacă vine camionul, depindea de el, nu putea să-şi ia bonusul pentru atingerea targetului. Avea de lucru cu camioanele numai la sfârşit de lună, ca să facă targetul. Apoi a început să diversifice activitatea.

„Am trecut pe mărfuri industriale: transportam orice. Bere, ulei, cherestea, orice. Am avut în 1998 o secţie de îmbuteliat ulei. Ajunsesem la performanţa să îmbuteliez 40.000 de sticle pe zi la Slobozia. Treptat, nu a mai fost loc de mine în domeniu. Devenisem un fel de căpuşă. A venit Alimenta şi a preluat tot. Au venit şi francezii… Am plecat şi am dezvoltat divizia de cisterne. Fiind într-o zonă agricolă, mi-am dezvoltat şi flota pentru cereale…”

Nu este un simplu visător cu fluturi cu Eminescu prin cap. Cărăuş multiplu, azi Gheorghe Vlase are 284 de camioane Iveco, Volvo şi Mercedes.

La început, făcea transporturi numai în România. Treptat, a ieşit cu prelate, cisterne şi cereale. Acum e cărăuş multiplu şi are 284 de camioane Iveco, Volvo şi Mercedes.

„Toate camioanele sunt performante. La fel. E o iluzie că ar fi diferite. Se deosebesc doar prin confortul şoferului. E foarte important cum configurezi camionul. Dacă îţi iei unul să cari piatră, cu şasiu ranforsat, cu punte de 54 de tone, apoi îl scoţi de la piatră şi agăţi o prelată de el, aspectul fizic nu mai e în regulă. E ca un măgar între oi. Nu este eficient, are consumul specific ridicat din cauza aspectului fizic, a aerodinamicii. Nu poţi să mergi pe transporturi internaţionale cu asemenea camion”.

Marele secret: evaluarea costurilor

Omul îndrăgostit de Eminescu are minte de economist inflexibil. Altfel nu rezista în această perioadă. „Majoritatea firmelor de transport din România au o mare problemă: nu ştiu să-şi identifice cheltuielile, nu-şi evaluează costurile”.

Ce înseamnă să faci un preţ? Suma totală a costurilor, plus adaos comercial. Dacă n-ai repere în regulă pentru costuri, clachezi. De exemplu, un consum specific cu 20 de tone ar trebui să fie de 32% – 33%. Dacă el dă 35% – 36 % la 10.000 de kilometri, înseamnă vreo 300 de euro diferenţă. Afară, poţi să câştigi 300 – 1.000 de euro. Dacă iei 1.000, eşti un om fericit.

Câştigul mediu pe un camion este de 500 – 600 de euro. Dacă ai pierdut 300 de euro la motorină, mai pierzi şi la taxe, că nu le-ai luat cum trebuie, dacă anvelopele au fost bugetate pentru un număr de kilometri şi tu le-ai luat la un preţ ce corespunde bugetului, dacă nu sunt exploatate corespunzător cu kilometrii bugetaţi mai pierzi şi de-acolo 100 de euro. Ai pierdut deja 400 de euro! Mai faci nu ştiu ce lucruri pe regie, ai încărcat regia cu diferite cheltuieli şi nu eşti eficient, ai mai pierdut şi de-acolo 100 de euro. Unde mai e profitul?”

„Majoritatea firmelor de transport din România au o mare problemă: nu ştiu să-şi identifice cheltuielile. Nu-şi evaluează costurile.”

Şoferii? Pun întrebări banale, dar trebuie să ştii să răspunzi

Şi totuşi cum poţi să rezişti? Să fie contabilitate sau noroc? „Flotele concurenţilor mei, pe care îi respect, îşi schimbă camioanele an de an. Cei mici nu pot. Şi-au luat camioane noi, apoi, prin 2010, le-au vândut şi au luat altele mai vechi. În 2011, le-au vândut şi pe acelea şi au luat altele şi mai vechi. Nu au ştiut cu ce se mănâncă – au pierdut”.

Trebuie să mai fie un secret. „Secretul profesiei de transportator e să fii foarte bine documentat, să ştii ce-ţi doreşti, să-ţi fixezi o ţintă la care să poţi ajunge. E foarte important ca, atunci când te întreabă şoferul ceva, să ştii să-i răspunzi. Altfel ai terminat afacerea. Şoferii te vor întreba întotdeauna ceea ce numai ei ştiu. Adică lucruri… banale”.

Cum poate un şofer să-l convingă pe patron să-l angajeze? „Nu găseşti şoferi de calitate. Îi formezi ca să fie. Important e să aibă fondul bun, caracter bun. Când vine la angajare, să nu vină cu mâinile în buzunare, cu şapcă pe cap, murdar, mototolit, nebărbierit. Vine cum vreau eu – pe acela îl pot face şofer.

Înseamnă că are caracter. Dacă nu are grijă de el, cum pot să cred eu că, dacă îi dau un camion de 100.000 de euro, va avea grijă de afacerea mea? În şase luni, poate fi un om pe care să te bazezi, dacă îndeplineşte condiţiile de care am spus. Şoferii seniori pot fi relativ pregătiţi ca să-i înveţe pe tineri. De obicei, îi las singuri în ghearele necunoscutului.

Vreau să-şi dezvolte personalitatea, altfel se va ascunde mereu. Dacă cedează psihic, te debarasezi de ei. Nu e frumos ce spun, dar asta e. S-au epuizat bateriile. Pentru mine, cel mai important izvor de energii pozitive e familia. Dacă şoferul are probleme acasă cu soţia, părinţii, socrii sau copiii şi nu reuşeşte să le lase jos când urcă în cabină, nu ai ce face cu el.

Toţi oamenii sunt buni. Dar acest hazard al vieţii de zi cu zi te aruncă în situaţii destul de complicate. Şi atunci s-ar putea să nu fii pregătit pentru acele lucruri. Eu vreau ca un copil de nouă – zece ani să participe la un joc de echipă, să dobândească spirit de echipă, să fie combativ.

Fiecare om are calităţi ce trebuie lucrate. Cum Brâncuşi lucra un lemn sau o piatră care nu spunea nimic şi scotea opere de geniu. Aşa şi oamenii. Părinţii, şcoala, societatea trebuie să fie sculptorii tânărului, ca să nu rămână un lemn fără valoare”.

Şi eu, care am venit la domnul Vlase cu şapcă…

„E grav că impozitele pe care le plătesc regulat nu se întorc spre mine”

Care e problema care îi dă cea mai mare bătaie de cap? „Taxele şi impozitele plătite regulat nu se întorc spre mine. De 20 de ani, Ministerul Învăţământului a devenit un cobai. Cum să se întoarcă banii? Prin oameni bine instruiţi, educaţi, sănătoşi. Acesta trebuie să fie efectul impozitelor şi taxelor pe care le achit.

Dacă ai sute de zile de concedii medicale în contabilitate, oameni pe care îi trimiţi să înveţe despre camioane şi nu sunt în stare să înţeleagă, să acumuleze, fiindcă nu au exerciţiul minţii din şcoală şi, automat, nu mă ajută cu nimic?”.

Gheorghe Vlase speră că oamenii de afaceri vor presa politicienii, să devină responsabili.

E esenţial ca oamenii de afaceri să conştientizeze că fac parte din aceeaşi societate, au dreptul de a acţiona asupra intereselor generale, aşa cum au obligaţia să-şi plătească dările. Politicianul de stânga vede în omul de afaceri un adversar, are chiar grijă să îi spună – mai în şoaptă – omului obişnuit că afaceristul e chiar duşmanul lui, deşi ia bani de la el! Aici e impostura morală a gânditorului de stânga, incapabil să promoveze performanţa individuală şi colectivă.

„Am fost consilierul primarului pe probleme de sport. Am făcut sport, mi-a creat altă imagine asupra vieţii. Ideea competiţiei o aveam de-atunci. Copiii încep activitatea sportivă la nouă – zece ani, prin jocuri de echipă. Când vin la muncă, la 19 ani, au noţiunea de echipă. Azi, majoritatea lor nu pot comunica.

Un copil crescut singur de părinţi nu ştie să împartă cu nimeni nimic. Nu ştie să desfacă o jumătate de eugenie şi s-o dea altcuiva. Nu are această noţiune. Ce facem noi azi e consecinţa educaţiei şi culturii în 20 de ani de carte. Venim la muncă şi teoretic ar trebui să fim pregătiţi. Ca albinele, care ştiu ce au de făcut.

Şoimii patriei devin elevi, ajung studenţi, devin specialişti, muncesc, fac şi cresc copii, apoi mergem, ca elefanţii, spre sfârşit. Cu o pensie liniştită, când ne putem plimba, fiindcă abia acum avem timp să vedem cât de frumoasă e ţara asta. Şi nu reuşim să ajungem aici din incultură.

Părinţii mei se duc în excursii pe la mânăstiri şi îşi trăiesc viaţa altfel. În timp ce majoritatea bătrânilor stau cu masa plină de medicamente şi aşteaptă sfârşitul. Iar noi ar trebui să avem un sfat al bătrânilor, însă nu mai avem nevoie de bătrâni. Nu ne mai interesează.

Au fost şi lucruri urâte…

Ştie să-şi citească de la începutul unei afaceri clienţii: „Nu mă mai pot lăsa pe mâna hazardului”. Cu toate acestea, nu ar mai vrea să ia de la capăt aceeaşi profesie. „E un domeniu frumos, dar nu aş mai vrea să trec prin ce-am trecut. Prea multe lucruri urâte. În 2005, mi-au murit 18 oameni într-un accident de microbuz. Veneau la muncă…

Nu ştie nimeni ce s-a întâmplat. Microbuzul a intrat într-un copac. Am făcut infarct la serviciu. Au fost şi lucruri urâte. Nu mai vreau să-mi aduc aminte. Nu mai vreau să aud. Sunt prea bătrân la 44 de ani să învăţ altceva. Dacă făceam agronomia, să pot vorbi cu pământul, intram în agricultură”.

Nu se teme de concurenţă

„Avem raporturi frumoase, de colegialitate, mai puţin concurenţiale cu partenerii din domeniu. Fiecare are segmentul lui. Eu nu car maşini. Nu fac ce fac alţii. Mă poate învinge cineva numai dacă mă bate la costuri sau să facă nişte matrapazlîcuri care nu ţin la nesfârşit. Eu trebuie să-mi ţin foarte strâns costurile. Controlându-mi atent costurile pot să-mi fac planuri de viitor.

Nu mă sperie concurentul străin. Aici există alte conotaţii. Costurile concurentului străin diferă de cele româneşti. Sunt mai mari. Salariile, motorina sunt scumpe. La noi, doar motorina e o problemă”. Legislaţia din domeniu „putea să fie şi mai rea”. „Eu nu-mi aduc aminte de vreun parlamentar care să se ocupe de transporturile noastre”.

„Nu-mi aduc aminte de vreun parlamentar care să se ocupe de transporturile noastre.”

Merge cu Eminescu prin toată Europa, peste tot. Într-o zi din anul 1993, o dubă rula prin Bucureşti cu viteză minimă. Nu avea caroserie şi purta pe platformă două panouri imense, lungi de 3×2 metri, pe care scria, cu litere enorme: „Eminescu a murit de sifilis!”. Să se vadă de la 100 de metri!

Ulterior, au venit atacuri la fel de jenante contra lui Eminescu, de fapt împotriva naţiunii române: „Eminescu e cadavrul nostru din debara”. Nu am aflat nici până astăzi zi cine l-a trimis pe acel şofer pe străzile Capitalei. Începuse dezastrul. M-aş fi dus să-l cunosc şi pe el.

„L-am făcut pentru cei ce înţeleg”

„Îl cunosc dintotdeauna”, îmi povesteşte Adrian Constantin, artistul din Slobozia care i-a tunat camioanele. Noi facem prelate pentru el. E un tip efervescent. A fost ideea lui, puţin excentrică şi frumoasă prin mesaj. Nu mai are nimeni aşa ceva. Şoferii pun gagici goale pe camioane.

În rest, o chestiune de inspiraţie. Valurile simbolizează efervescenţa gândirii lui Eminescu. Pentru Ştefan (cel Mare – n.n.), am folosit imaginea unor codri şi un soare care luminează din ei, aşa… Eu le desenez. Un text din Barbu Delavrancea. Pe spate, am pus tricolorul, cu România Mare”.

Constantin spune că susţine demersul lui Vlase. „E un patriot adevărat. În dezastrul în care am ajuns, cum să nu doreşti binele României? Şi Eminescu a spus cel mai frumos… Dar avem şi oameni incapabili să stea în loc şi să se gândească puţin la acest mesaj. L-am făcut pentru cei ce înţeleg, ca toate lucrurile care-s făcute.  Cine nu pricepe să fie sănătos.

Rămâne mai sărac cu neînţelegerea pe care o are. Am făcut grafica, am o firmă de producţie publicitară. Uite, flăcările de pe camionul cu Eminescu semnifică ardoarea, tensiunea sentimentului… Numai domnul Vlase merge cu acest camion de 730 CP. Nimeni nu merge cu el. Nimeni altcineva nu umbă cu Eminescu. Costă mai mult ca un Ferrari. Doarme în maşină. Cu Ştefan cel Mare tot el va circula”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

19 + seventeen =