În chiar ..." />
dinamica eu

Cetăţenia e-uropeană: secretul unui plan de 20 de ani

În chiar prima zi a anului 2013, Agerpres, preluând mesajul Comisiei Europene, anunţa trecerea europenilor din „anul îmbătrânirii active” – 2012 (dar şi al Premiului Nobel pentru Pace!) în „anul european al cetăţenilor”. Comisia Europeană a ţinut să sublinieze – cu emfază – că această trecere „coincide cu un moment de răscruce al procesului de integrare europeană: în 2013 se împlinesc 20 de ani de la introducerea în 1993, prin Tratatul de la Maastricht, a cetăţeniei europene”.

Dar care să fi fost cauza acestei alegeri tematice în 2013? Răspunsul ni-l dă în parte vicepreşedintele CE, Viviane Reding, responsabilă pentru Justiţie, drepturi fundamentale şi cetăţenie: „Avem nevoie de implicarea directă a cetăţenilor pentru a construi o Uniune mai puternică şi cu un caracter politic mai pronunţat. Este motivul pentru care 2013 a fost desemnat Anul european al cetăţenilor – un an dedicat dumneavoastră şi drepturilor dumneavoastră în calitate de cetăţeni ai UE”.

Da, aţi citit bine: „dedicat dumnevoastră şi drepturilor dumneavoastră”. Problema aceasta, a „drepturilor dumneavoastră în UE”, este destul de serioasă ca să o expediem în grabă. Dimpotrivă, ar fi mai bine să o abordăm istoric, întorcându-ne cu mintea chiar mai înainte de anul 1993. Pe 7 februarie 1992, Consiliul European semna în localitatea Maastricht (Olanda) un tratat socotit fundamental pentru Uniunea Europeană. Tratatul a fost precedat de negocieri complexe (în decembrie 1991), astăzi completamente uitate, iar ratificarea acestuia a generat probleme spinoase în Danemarca şi Germania. Danezii au fost chemaţi de două ori la referendum, în vreme ce Germania a avut serioase dubii cu privire la constituţionalitatea acestui tratat. De aceea, între momentul „conceperii” acestui document şi cel al ratificării sale au trecut aproape doi ani.

Blocajul „implementării” (cuvânt magic european!) a fost depăşit prin lansarea promisiunii că „Uniunea Europeană, astfel constituită, nu înlocuiește vechile Comunități Europene, ci le reunește sub un numitor comun, acela al unei noi politici și forme de colaborare”. E suficient pentru orice „stimabil cetăţean european” din România să îşi amintească în treacăt mecanismele / „maşinaţiunile” europene de „întărire a integrării” (a se citi mai bine: „mecanismele dezintegrării naţionale”) din ultimii cinci – şase ani. Dar să revenim la „moştenirea” acestui tratat. După unii, structura acestui document fondator s-ar rezuma la cinci puncte: „uniunea monetară şi economică”, „politica externă şi de securitate comună”, „cetăţenia europeană”, „procesul de democratizare”, „colaborarea în domeniul politicii interne şi juridice”.

„Uniunea monetară” a scârţâit în 2012 din toate încheieturile. „Moneda unică” şi-a pierdut şarmul, devenind o „problemă unică”. „Politica externă de excepţie” a fost recompensată, spun unii – în mod ironic, cu un Premiu Nobel pentru Pace simbolic şi nerealist. „Procesul de democratizare” a sporit, în mod paradoxal / premeditat, puterile instituţiilor europene în detrimentul celor ale statelor naţionale. De aceea, prin Balcani, cineva nu fără realism geopolitic a lansat sintagma de „colonie europeană”. „Colaborarea juridică” a sporit atribuţiile Europolului şi ale Interpolului, cetăţenii europeni intrând şi mai adânc în „zodia supravegherii totale”.

„Cetăţenia europeană” am lăsat-o la urmă, ca să o tratăm cu de-amănuntul. Două aspecte surprind în mod flagrant logica / bunul simţ: că e sigura cetăţenie de pe acest glob care este / pare lipsită de obligaţii (euro-cetăţeanul având, pare-se, doar drepturi!) şi că odată primită nu mai poţi renunţa la ea fără să te muţi pe alt continent. Implicaţiile acestor două aspecte sunt foarte stranii. Să le luăm pe rând. Cineva doreşte să amalgameze în mintea europenilor tradiţia cu revoluţia, trecutul cu viitorul. Popoarele europene încreştinate de mult, secularizate de puţină vreme, au conştiinţa drepturilor şi a datoriilor. A le spune că între acestea nu mai există nici o legătură înseamnă a submina intenţionat un modus vivendi milenar.

Desigur, o astfel de „gândire” poate veni doar din „mintea” unora care cred că li se cuvine lumea întreagă. Şi pe bună dreptate s-ar putea întreba europeanul creştin: poate exista cu adevărat o astfel de cetăţenie fără obligaţii? Mai mult: ar putea continua să mai existe şi peste 10 ani? Răspunsul este categoric NU! Ce argument avem? Însuşi faptul că această „cetăţenie de tip parazitar” (căci scrie în Tratatul UE, versiunea consolidată 2008, că această cetăţenie a Uniunii „se adaugă cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte pe aceasta”) este implantată subtil în corpul naţiunilor europene. Şi dacă acest fapt este adevărat, ce sens ar avea, afară de cel al unei premeditări pe termen lung? Statele, sărăcite de „politicile de salvgardare”, vor deveni „colonii”, iar cetăţenii europeni „şerbi”.

Ironia / drama este că tot acest mecanism de rapt continental are cel mai bun PR şi un buget de mii de miliarde de euro. De trei -patru ani de zile criza (maşinaţiune financiară indusă în piaţa globală de speculatori profesionişti) favorizează un discurs profund nedemocratic în Europa. UE (prin „înţelepţii care o guvernează”) devine din ce în ce mai puternică, mai incisivă. Vremea când aceştia vor schimba totalmente foaia cu popoarele europene nu este departe. Şi pe cealaltă parte, ce credeţi dumneavoastră că stă scris cu litere foarte mici? Aţi ghicit, desigur: „obligaţiile dumneavoastră!”.

Dar lista acestora începe să se întrevadă din 2013. Până în 2016 toţi europeni vor fi obligaţi, graţie dreptului de cetăţenie europeană, să aibă documente electronice de identitate. Cetăţenia digitală e-uropeană e un semnal al unor schimbări sociale majore. În antichitate, în Răsărit, celor care erau luaţi în robie li se schimbau numele. În Apus, sclavii nu mai aveau deloc nume, purtând fiecare un număr. Planul acesta european (?) de cucerire prin oferte nelimitate, schiţat acum 20 de ani, începe să iasă la iveală zi de zi. Asemenea unui aliment uitat într-o servietă şi redescoperit „comestibil” după mulţi ani, „darul de la Maastricht” se vădeşte la 20 de ani un fruct foarte greu de digerat, dar foarte bine vândut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

seven − 2 =