"De te loveşte cineva pes..." />

BASARABIA – celălalt obraz al României

„De te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt” (Mt 5, 39).

Cine doreşte să studieze în chip profund istoria unui neam va trebui să se aştepte la un efort dublu: adunarea corectă a datelor istorice, pe de o parte, şi truda vizualizării evenimentelor descrise de acestea, pe de alta.

Nu există istorie fără ştiinţa riguroasă a interpretării documentelor, dar nici fără un simţ viu al plasării lor într-un context diferit şi complex, de la o epocă la alta.

Despre Basarabia s-a scris îndeajuns pentru a nu duce lipsă de documente. Avem o „Istorie a Basarabiei”, scrisă de bucovineanul Ion Nistor în anul 1923. Mai avem o frumoasă monografie, „Basarabia. Populaţia, istoria, cultura”, operă de prestigiu internaţional a universitarului Ştefan Ciobanu, publicată de Academia Română în anul 1941. Ceea ce lipseşte din spaţiul public românesc de astăzi este o înţelegere biblică a destinului neamului nostru.

Nu spun „o teologie a neamului” sau a românismului, căci despre aşa ceva avem publicaţii mai vechi (în special de la faimoasa generaţie interbelică) sau mai noi (vezi Pentru o teologie a neamului. Fiecare în rândul cetei sale, Ed. Christiana), ci  o înţelegere biblică, duhovnicească.

O astfel de înţelegere nu poate izvorî niciodată din lectura documentelor, nici măcar din vizionarea unor imagini. Ea poate rodi doar din aflarea în mijocul românilor din Basarabia care L-au păstrat în inimile lor pe Hristos.

Mănăstirea Hagimus de lângă Căuşeni

M-am reîntors în această vară în Basarabia, mergând într-un pelerinaj la Mănăstirea „Sfintele Femei Mironosiţe Marta şi Maria” de lângă oraşul Căuşeni. Am vizitat, în treacăt, şi regiunea sud-estică a Basarabiei până, la Nistru şi dincolo de el. Această parte de Românie m-a fascinat dintotdeauna.

Oamenii, locurile, credinţa, suferinţa, dar mai ales speranţa că într-o bună zi „oiţa răpită”, nu rătăcită, s-ar putea întoarce acasă. M-am întrebat adeseori cum ar fi arătat Europa nebotezată, neîncreştinată. Dacă atâtea neamuri creştine de mii şi sute de ani nu au putut convieţui după poruncile lui Dumnezeu, ce s-ar fi ales de aceste pământuri „barbare”?

Reîntorcându-ne la neamul românesc, va trebui să (credem ca să) înţelegem că acesta s-a aflat dintotdeauna în grija lui Dumnezeu. Dar grija nu exclude mustrarea, cearta sau bătaia lui Dumnezeu, căci „Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte”.

Transilvania a fost primul obraz al neamului nostru. Pe acesta l-am întins după aproape o mie de ani de la încreştinarea noastră. Maghiarii, saşii, cavalerii teutoni, pecenegii, uzii, cumanii, secuii au încercat tăria acestui neam şi n-au biruit-o.

Apoi au venit catolicii, protestanţii, calvinii ca să încerce credinţa strămoşească şi n-au risipit-o. Când nu ne-au asuprit alţii, ne-am luptat între noi, moldoveni cu munteni, munteni cu ardeleni, şi aceasta a fost urâciune înaintea Domnului.

Când a venit ceasul unei noi mustrări pentru păcatele noastre, nu ne-am revoltat în faţa lui Dumnezeu, ci am întors şi celălalt obraz: Basarabia. Pe acesta l-am dat spre bătaie încă din anul 1812 şi nici până astăzi nu s-au trecut rănile. Iată de ce Prutul şi Nistrul nu sunt ape, ci izvoare de lacrimi româneşti.

E bine să vedem în toate voia lui Dumnezeu, dar să nu-I atribuim şi răutăţilor noastre. Să învăţăm de la românii din Basarabia, de la Părintele Andrei şi de la obştea mănăstirii de lângă Căuşeni o lecţie profund apostolică: „Suferinţa dă naştere la răbdare, răbdarea la nădejde, iar nădejdea nu va ruşina”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

8 + 18 =