Basarabia 200: de la istoria reală la politica manualelor şcolare

Dr. Paul Nistor

În anul 2012 se împlinesc 200 de ani de la ocuparea jumătăţii estice a Moldovei de către ruşi. Moment trist în istoria naţiunii, care a aruncat în suferinţă mii de oameni trăitori într-o provincie românească de graniţă şi care a avut efecte cumplite pe termen lung. Probabil nici o altă parte a marii noastre comunităţi nu a trecut prin încercări atât de severe şi de constant prezente în ultimele două secole. Evenimentul este marcat astăzi în culori şi tendinţe diferite care, pe lângă complexitatea situaţiei, indică şi potenţialul emoţional încă exploziv pe care îl mai deţine problema basarabeană.

Pentru a analiza atitudinile actuale preferăm o mică incursiune în trecutul simbolic, într-un efort de rememorare a faptelor simple şi clare, care au generat însă consecinţe mult prea alambicate. Tratatul ruso – turc din 16/28 mai 1812 a încheiat războiul din 1806 – 1812, derulat într-un context european agitat, marcat de aventura continentală a armatelor franceze conduse de Napoleon I. Trupele ruseşti au ocupat Principatele Române încă din 1806 şi, ieşind învingătoare în câteva ciocniri militare, au forţat încheierea păcii în primăvara  anului 1812, pentru a face faţă marii campanii franceze în Est. Sub comanda celebrului general Kutuzov, în ultima fază a războiului, armatele ţariste au înconjurat surprinzător tabăra otomană de la Giurgiu, obligându-l pe sultan şi pe marele vizir Ahmed să deschidă negocieri de pace. Turcii au sperat tot timpul într-un sprijin francez şi au tărăgănat negocierile, dar în faţa întârzierilor Parisului  şi a unor ameninţări cu operaţiuni militare ruseşti la sud de Dunăre, au cedat.

 

Pretenţiile ţarului au fluctuat de la utopia ocupării definitive a ambelor Principate, până la obţinerea unor părţi consistente din Moldova doar. Negociatorul rus Italinski – amabsador la Constantinopol – a insistat mult timp pe cedarea teritoriului moldovean până la Siret, dar în final sultanul a acceptat să înstrăineze doar spaţiul dintre Prut şi Nistru.  Regretul otomanilor, exprimat la scurtă vreme de la semnarea tratatului, nu s-a îndreptat doar către pierderea liniei de cetăţi şi a grânarelor  Moldovei, ci şi către marea grabă cu care s-a făcut cedarea, în condiţiile în care invazia franceză în Rusia ar fi dus la salvarea părţii de Est a Moldovei. Chiar şi Poarta a recunoscut că a săvârşit o gravă greşeală politică.

 

Contextul internaţional ne indică aşadar jocuri diplomatice şi militare incitante, dar situaţia de pe teren arătă realităţi dureroase. Ocupaţia rusească în Moldova a dat din nou măsura comportamentului crud al trupelor ţariste faţă de poporul de rând: jafuri, biruri suplimentare, violenţe armate. Boierii şi mitropolitul  ţării – Veniamin – au fost umiliţi, iar discursul „eliberării” creştine s-a  schimbat repede într-o argumentaţie de tip anexionist, de pe poziţii stăpânitoare. A devenit clasică replica dată de Kutuzov celor care îl atenţionau că românilor nu le-a mai rămas nimic după ocupaţia rusă: „le-au rămas ochii ca să plângă”. În acest peisaj general, nobilimea Moldovei a înaintat un protest domnitorului Scarlat Calimachi, în 1812, în care se exprima nemulţumirea profundă faţă de înstrăinarea nepermisă a unei părţi bogate din ţară.

 

Ceea ce a urmat a fost catastrofal pentru românii moldoveni. În primii ani de ocupaţie rusească, limba română s-a mai păstrat ca limbă acceptată în instituţiile din Moldova de Est, dat fiind că etnicii români reprezentau 95% din populaţie. Dar după abia trei decenii, între 1840 – 1845, nu mai erau admise documente în limba autohtonilor, iar româna a fost suspendată ca limbă de predare în şcoli. Din februarie 1866, limba română nu mai putea fi utilizată nici ca limbă opţională în unele licee şi seminarii teologice. Începea astfel calvarul deznaţionalizării şi al pierderii accelerate a patrimoniului identitar.

 

Apoi, mai puţin în perioada ţaristă şi mai mult în era sovietică, s-a trecut la fabricarea artificială a unui al doilea popor romanic de sorginte estică (moldovenii), care pasămite avea şi puternice rădăcini slave. Cei 100 de ani de apartenenţă la imperiul rus şi integrarea în Uniunea Sovietică, după 1944, au condus la o rătăcire indentitară aproape fără precedent în Europa. Ideologia sovietică, interpretarea tendenţioasă a istoriei şi lingvisticii şi un învăţământ restrictiv au redus la un stadiu autarhic şi rudimentar un popor lipsit de orice posibilităţi de reacţie şi apărare. Astfel se face că la finalul comunismului, după cum constata un analist din Basarabia, dacă balticii s-au ridicat pentru suveranitate naţională în interiorul URSS, moldovenii au luptat în primul rând pentru recuperarea identităţii.

 

După 1991, timp de două decenii, în locul unor reforme structurale şi a unui proiect de modernizare, basarabenii au discutat o singură problemă: „cine suntem?!”. Forţele politice, din dorinţa menţinerii la putere, au intevenit perfid în domeniile culturale, alimentând dilemele identitare şi aducând haosul în destinul comun al populaţiei dintre Prut şi Nistru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

5 + 19 =