Dezvoltarea exuberantă a..." />

America vrea să taie drumurile Chinei

Dezvoltarea exuberantă a Chinei devine tot mai preocupantă pentru Statele Unite ale Americii. Că UE, Rusia sau Japonia au temeri similare contează mai puţin, fiindcă toate aceste puteri regionale nu mai au şanse reale – fiecare în parte – nici să mai viseze la statutul de hegemon mondial. Este un vis pe care îl trăieşte numai America.

Având certitudinea că stăpâneşte Europa, că Rusia nu mai contează, Washingtonul şi-a aruncat „canonierele” spre Extremul Orient. Încearcă astfel să stăvilească un ocean care deja se năpusteşte. Ziarul „Global Times”, instrumentul de propagandă în limba engleză al Partidului Comunist Chinez, a publicat un articol cu un titlu sugestiv: „China poate fi singură, dar niciodată izolată”.

 „Întoarcerea în Asia”

Americanii au propus Beijingului un parteneriat şi anumite lucruri „pe care nu trebuie să le refuzi”. În anul 2009, Barack Obama a fost în capitala chineză pentru a sonda poziţia Beijingului referitoare la ideea propusă anterior de politologii americani, de a forma un fel de „duumvirat” americano-chinez, pentru a conduce lumea (G2).

După Obama, în G2 trebuie să fie un frate mai mare şi altul mai mic. Având în vedere „creşterea paşnică” a Chinei şi dărâmarea „Colibei unchiului Sam”, liderii chinezi au respins avansurile lui Obama. Imediat, laureatul Premiului Nobel pentru Pace a anunţat că începe să lanseze strategia „întoarcerii în Asia”, al cărei obiectiv real e izolarea Chinei.

Bazele militare şi rutele materiilor prime

Orientalistul rus Iuri Vadimovici Tarkovski publică în Nezavisimaia Gazeta schema după care americanii şi-ar planifica izolarea Chinei: militar, prin tăierea drumurilor comerciale şi prin construirea Scutului Global Antirachetă. Chiar dacă evaluarea e făcută din perspectiva intereselor Rusiei, schema e în mare parte plauzibilă.

Într-adevăr, creşte presiunea militară pe frontierele Chinei, la comanda forţelor militare ale SUA. Spre coastele Chinei se aruncă unităţi ale marinei militare americane. Au primit vânt la pupa bazele militare americane din Japonia, Coreea de Sud şi insulele americane din Pacific.

Se fortifică sistemul de apărare anti-rachetă din Bazinul Asia-Pacific. S-a constituit o nouă bază de puşcaşi marini în Australia, se discută formarea unei noi baze de portavioane pe ţărmul de vest.

Bazele militare din Afganistan, ce rămân după 2014 în ţara paştunilor şi se învecinează cu agitata provincie chineză Xinjiang, vor deveni avanposturi pentru activitatea serviciilor secrete la frontierele de vest ale Chinei, iar în caz de nevoie rampă de lansare pentru desfăşurarea forţelor.

Prezenţa americană va pune sub semnul întrebării rezistenţa investiţiilor capitalului chinez în zăcămintele de cupru şi alte resurse şi va împiedica crearea unor poduri terestre peste Afganistan, înspre Pakistan şi Iran, ţări prietene Beijingului.

Poate cu alt prilej ar trebui cercetate mai atent rezervele de pământuri rare din Afganistan, ce ar putea ridica această ţară la nivelul bunăstării din Arabia Saudită.

Au început să apară sistematic probleme pentru livrările materiilor prime, atât de necesare industriei chineze. Pe la mijlocul lui august, Hillary Clinton a făcut un turneu în Africa, aruncând bolovani în grădina comerţului înfloritor al Chinei cu ţările de pe Continentul Negru (166 de miliarde de dolari numai în anul 2011).

SUA devine o ameninţare pentru China

Presiunea tot mai mare a Occidentului asupra Iranului poate determina întreruperea livrărilor de petrol, atât de necesar pentru China. SUA construiesc o ameninţare tot mai palpabilă pentru rutele comerciale şi de transport, pe unde trec materiile prime din Africa şi Orientul Mijlociu, de care China are atâta nevoie.

„Sensul strategic al politicii americane privind «întoarcerea spre Asia» e încercuirea şi suprimarea Chinei”, scria în Global Times analistul Li Jie, de la Institutul de Cercetări militare şi maritime din Beijing, într-un articol intitulat „America e în stare să blocheze culoarele maritime de importanţă vitală pentru China”.

Încălzirea bruscă a relaţiilor SUA – India din ultimii câţiva ani trebuie asociată cu tendinţa Washingtonului de a contracara relaţiile comerciale ce se dezvoltă rapid între China şi India (70 de miliarde de dolari în anul 2011), contactele politice din BRICS şi din Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, cu ţările vecine Japonia şi Coreea de Sud.

În martie şi iunie 2012, au avut loc manevre ample în preajma ţărmurilor Chinei. Trebuie remarcat că forţele navale japoneze de apărare ocupă locul al doilea în lume, după marina americană.

O impresie puternică a făcut asupra chinezilor apariţia portavioanelor, în frunte cu „George Washington”. La baza „Futenma” din Okinawa s-au dislocat avioane noi MV-22 Ospreys, capabile să execute decolări şi aterizări verticale, inclusiv pe insule mici. Dislocarea anunţată a primelor patru nave pe coastă, la Singapore, ameninţă să blocheze Strâmtoarea Malacca, ce leagă Oceanul Pacific de Oceanul Indian.

Washingtonul a băgat de seamă că, pentru a evita acest loc îngust, Beijingul a construit „un pod terestru” prin Myanmar (Birmania), ce asigură transferul materiilor prime pe magistralele construite de chinezi de pe ţărmul Oceanului Indian, spre provincia Yunnan din sud-vestul Chinei.

Reprezentanţii de la Casa Albă au renunţat rapid la stigmatul de dictatură militară, aplicat regimului de guvernare din Myanmar şi la blocada economică îndelungată, iar în timpul vizitelor făcute de secretarul de Stat Hillary Clinton şi de diverşi demnitari americani. I s-au propus acelui regim anumite stimulente, în schimbul renunţării la orientarea spre China.

90% din comerţul exterior al Chinei se face pe mare. De aceea, nu e de mirare reacţia fără precedent a Beijingului faţă de amestecul SUA în situaţia din Marea de Sud a Chinei.

Blestemul mitologiei

China vrea „o creştere paşnică” pe seama altora, nu acceptă aliaţi şi se minunează deja că alte state nu mai suportă această devenire pe seama lor. Reacţia lor de apărare se manifestă deja. Beijingul va refuza şi oferta otrăvită a Rusiei, prin Tratatul de securitate colectivă de la Shanghai. Iar explicaţia este de natură… mitologică.

Istoria Regatului Mijlociu, cum e denumirea acestei ţări în chineză, arată că o asemenea situaţie e mai degrabă tipică, decât unică. De multă vreme, chinezii considerau că Regatul Mijlociu, adică statul cel mai bogat, cel mai puternic, cel mai virtuos şi mai ferit de Dumnezeu, poate fi sub cerul rotund doar unul singur.

De aceea se şi numeşte Ţara de Sub Cer. Celelalte ţări, aflate la periferia Pământului pătrat – barbarii, sunt lipsite de apărarea Cerului Sacru. Ele trebuie doar „conduse cu frâie lungi”, „unii barbari pot fi folosiţi contra altora”, „trebuie să te împrieteneşti cu cei de mai departe şi să-i ataci pe cei apropiaţi” etc. Adică, aşa cum ar spune ţăranii noştri de pe Siret, „Vecinul de peste-o casă niciodată nu te lasă!”.

Vecinii, uneori cu un motiv anume, dar cel mai frecvent fără nici un motiv, erau vasalii Ţării de Sub Cer, iar darurile lor erau privite ca un tribut al barbarilor. „Fiii Cerului” erau reticenţi în realizarea unor alianţe cu vecinii, chiar şi atunci când se aflau într-un pericol de moarte din partea unor adversari mai puternici.

O asemenea politică a făcut posibilă existenţa unui stat unitar de-a lungul a două milenii. Cu toate acestea, China a eşuat la mijlocul secolului al XIX-lea, când decrepitul Imperiu Qing, în timpul „războaielor opiumului”, s-a confruntat cu agresiunea Angliei şi a Franţei, iar apoi s-au aruncat asupra ei alte puteri occidentale şi Japonia.

În 1949, după ce au obţinut victoria în războiul civil cu ajutorul Moscovei, comuniştii chinezi au proclamat Republica Populară Chineză, iar în 1950 au semnat Tratatul de prietenie, asistenţă mutuală şi ajutor reciproc cu URSS. A fost prima şi singura dată când China a stabilit relaţii de asistenţă mutuală, fundamentate juridic, cu alt stat.

După ce a ajuns la succese economice fără precedent, China a fost în măsură să-şi redobândească locul legitim în lume. O jumătate de veac de sărăcie şi umilinţe au rămas în urmă. Dar aliaţi tot nu şi-a făcut.

Poate că singurătatea e destinul istoric al Chinei, ce nu e în stare să fie frate mai mic pentru nimeni şi, în acelaşi timp, e incapabilă să-şi asume răspunderea de stăpân al lumii. Un rol pe care şi-l arogă alte două puteri, tot pe bază de evoluţii mitologice: Rusia (A Treia Romă) şi America (A Patra Romă). Drumurile devenirii chineze vor fi blocate de una sau cealaltă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

18 − 6 =