Ambasador Leonidas Chrysanthopoulos: Ce-ar putea să ne facă mai rău piețele decât ce ne-au făcut?

interviu de Victoria Stoiciu, coordonator CriticAtac

Să presupunem că Grecia va reuşi să aibă un guvern radical stângist, adversar al austerităţii, UE, FMI etc.. Totuşi, Grecia e doar un stat într-o lume globalizată şi hiperconectată. Credeţi că orice guvern stângist, mai ales unul dintr-o ţară mică, de la periferia sistemului (Wallerstein), are o şansă reală de a schimba ceva radical în era capitalismului globalizat? Nu cumva sistemul, prin pieţe, agenţii de rating, va face uz de tot arsenalul său, pentru a aplica sancţiuni aspre şi acest lucru va înrăutăţi situaţia economică a ţării?

Cât de mult se mai poate înrăutăţi situaţia într-o ţară unde clasa de mijloc a început să caute mâncare şi haine prin coşurile de gunoi? Oricine va prelua puterea după alegeri va trebui să aibă de-a face cu o ţară în genunchi. Ce sancţiuni ar putea să fie mai rele decât cele pe care le suportă Grecia acum? Ce măsuri mai pot lua agenţiile de rating în afară de a ne downgrada? Nu putem fi downgradaţi mai jos de junk, unde suntem deja. Cine sunt pieţele?

 

Dacă stânga e cea care trebuie să soluţioneze criza din Grecia, ce ar mai putea să ne facă mai rău pieţele? Noi măsuri care nu funcţionează nu pot fi mai rele decât vechile măsuri care nu funcţionează. Nu uitaţi că obiectivul vechilor măsuri era să aducă raportul dintre datoria externă şi produsul naţional brut în anul 2020, la nivelul din anul 2009, când a început criza: 120 %. Cel puţin ideile noi pot aduce noi concepte. Şi dacă aproape două treimi din populaţie au votat pentru aceste concepte noi şi vor să li se acorde o şansă, aşa să fie!

Grecia trebuie pusă pe picioare

Uneori, pasiunile şi antagonismele în interiorul aceleaşi familii ideologice, să spunem stânga, sunt mai profunde şi tensionate decât cele dintre grupările ideologice rivale. Unul dintre motive e că partidele de stânga luptă pentru acelaşi segment de votanţi, dar cred că tensiunea poate fi de asemenea pur ideologică, uneori strict personală. De exemplu, Alexis Tsipras, liderul SYRIZA, partidul de pe locul doi după ultimul scrutin, a fost el însuşi membru al partidului comunist. Am auzit unii comentatori afirmând că Tsipras nu va putea, din cauza trecutului său, să formeze un guvern cu acest partid. Care sunt şansele ca mişcările/ partidele de stânga din Grecia să ajungă la o înţelegere comună pentru un guvern de coaliţie?

Cred că într-o ţară cu situaţia economică a Greciei ideologiile sunt chestiunile cele mai puţin importante, cel puţin pentru oameni. Ce contează în acest moment e faptul că ţara are nevoie să fie pusă din nou pe picioare. Putem discuta ideologiile mai târziu. Dacă partidele de stânga vor reuşi sau nu să formeze un guvern ca urmare a acestor alegeri – e ceva ce se va afla cel mai probabil poate în timp ce publicaţi acest interviu. Dar scorurile care să permită stângii să formeze o asemenea coaliţie nu există atât timp cât Partidul Comuniştilor nu ar colabora niciodată cu SYRIZA.

UE: concept artificial

Cum puteţi explica ascensiunea extremei drepte? Neo-naziștii și partidele radicale de dreapta au obținut un scor surprinzător, aş spune. Şi cazul Greciei nu e unul izolat. Extrema dreaptă e în ascensiune peste tot în Europa. Chiar dacă pot găsi multe explicaţii, e totuşi bizar sau cel puţin nenatural ca expansiunea dreptei să se producă în timpul unei perioade de recesiune economică, când oamenii au nevoie de mai multă protecţie socială, mai multă bunăstare etc. Cum explicaţi acest aparent paradox în cazul Greciei?

UE, în calitate de concept revoluţionar, cum era când a fost proiectată şi gândită la mijlocul secolului trecut, a încercat să găsească o bază comună pentru toţi europenii, pentru a-i unifica sub o umbrelă comună. Ceea ce în opinia mea nu au luat îndeajuns în consideraţie a fost că Europa nu a avut niciodată o cultură omogenă. Sunt diferenţe semnificative între scandinavii calmi şi italienii cu sânge fierbinte, între francezii „lasă-mă să te las” şi românii obedienţi. Există de asemenea diferenţe semnificative între stilurile lor de viaţă şi, nu în ultimă instanţă, între standardele lor de viaţă.

A existat o tentativă de a crea un „standard European”, uitându-se că „europeanul” nu a existat vreodată. În loc să facă din aceste diferenţe puterea Uniunii, aceasta a încercat să elimine diferenţele în favoarea unei construcţii artificiale. Treptat, oamenii au început să realizeze că nu pot să împlinească aşteptările acestei „artificiale uniuni europene”.

Şi  nu vor să schimbe ceva în care nu se regăsesc. Cultura lor, istoria lor, patriotismul lor, care s-au dezvoltat de-a lungul a mii de ani, le-au conferit securitatea de a şti cine sunt. Privaţi de această securitate, acum ei încep să reacţioneze. Rezultatul e opoziţia şi rezistenţa. Dreapta (în special extrema dreaptă) foloseşte aceste tendinţe focalizându-se exact pe această prăpastie.

Mai multă educaţie nu a adus ceea ce se aştepta. Școlile de azi te învaţă cum să se maximizezi profitul şi să ajungi câştigător, dar nu te mai învață etica și valorile morale. Acest lucru e întărit de slăbirea familiei. Copii sunt ţinuţi în majoritatea timpului departe de casă şi de mediul sigur familial, în care bătrânii fac parte cu greu din viaţa zilnică de familie şi nu mai sunt respectaţi şi preţuiţi.

Acest lucru privează copiii de sentimentul de securitate, de familie şi de prietenie, legături atât de necesare ca să se poată dezvolta ca membri de valoare ai societăţii. Fără să fie conştienţi, ei sunt atraşi de organizaţii, cluburi şi asociaţii care oferă exact ceea ce le lipseşte în viaţa cotidiană: prietenie, camaraderie, timp, recunoaştere, muncă pentru scopuri comune. Şi aici extrema dreaptă și radicalii de dreapta ştiu cum să folosească această prăpastie şi să-i unească politic.

O oportunitate: abandonarea austerităţii

Acum Grecia se confruntă cu două scenarii: primul – o coaliţie guvernamentală  din partidele radicale şi abandonarea, ca rezultat, a austerităţii. Al doilea – prelungirea instabilitîţii cu noi alegeri în iunie, pline de incertitudini. Ce e mai rău pentru Grecia: instabilitatea politică sau austeritatea economică?

Nu cred că dilema de a alege între instabilitatea politică şi austeritate există, pentru că Grecia suferă în prezent din cauza amândurora. Un guvern care e ales de numai o treime din populaţie (ce ar fi format din aşa-zisele partide mainstream) e instabil prin definiţie. După mine, depinde de măsurile şi ideile pe care noul guvern, oricare va fi acela, le va întreprinde odată ce alegerile s-au terminat. Dacă austeritatea nu a mers, abandonarea ei poate deveni o oportunitate, nu o dilemă.

nota: intertitlurile aparțin Revistei Mișcarea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

nine − 2 =