Dacă..." />

Ion Grigore, şofer veteran: „Şoferia din ziua de azi a ajuns boierie“

Dacă Ecuatorul are 40.074,99840 km, Ion Grigore de la Societatea de Transport Auto Ploieşti 1 a făcut înconjurul Pământului de 75 de ori. O viață de om pe camioane, de la „Steagul Roşu“ la Buceag, tiruri şi rabe. Ion Grigore: „Acum au maşini moderne, luxoase. Au GPS. Chior să fii, şi tot ajungi la destinație…“. foto: Mihail Cismaş

Acum este pensionar în satul Păuleşti din judeţul Prahova. „Am ieşit la pensie în anul 1996. Aş putea să mai lucrez. Uneori, parcă mi-e dor să mai urc la volan. Aş putea să mai… da’ până când? Până când? Mai am treabă şi acasă“.

Citesc în privirea lui onestitatea omului simplu, care nu şi-a uitat rădăcinile. De fapt nu a plecat niciodată de aici: alerga prin toată lumea şi se întorcea mereu şi mereu, la nevasta şi la copiii lui din sat, care-l aşteptau cu inima strânsă.

„Pe Ion îl facem ţăran, că-i mai vrednic“

„Noi am fost cinci fraţi. Eu eram mai harnic de mic, cum e pe la ţară, cu animalele, cu vaca, cu oile. Şi am avut un frate mai mare care era colonel de miliţie, el nu lucra, adică era puturos, nu-i plăcea să facă treabă. Şi mama a zis: «Îl oprim pe Ion acasă, că-i mai vrednic, îi facem casă, îi facem porumbar – îl facem ţăran. Şi pe Costel, că-i mai puturos, îl dăm la şcoală». Şi aşa a fost.“

Ion era premiant, dar aşa s-a hotărât. Tata l-a dat să înveţe dogăria până la 18 ani, când a plecat în armată. Mai face şi acum butoaie. Prin 1966, a aflat că se primesc tineri cu patru clase la Şcoala de şoferi de la Bucov. A dat examen şi a reuşit… fără loc, fiindcă fusese depunctat.

Şi-a căutat dreptatea singur şi aşa a făcut şcoala. După ce a terminat, a lucrat mai întâi pe un „Steag“, care „arunca uleiul direct pe parbriz“. Era copiat după ZIS-ul sovietic. Apoi a primit „Buceag, o maşină boierească“. „Eu nu zic că am fost un şofer bun“ Nea Grigore este un om modest şi vorbeşte cu plăcută reţinere despre el însuşi.

„Nu zic că am fost un şofer bun, dar dacă mi-am văzut de treabă, dacă am întreţinut maşina, mi-a dat un Buceag, pe urmă am luat maşină nouă, cu motor de Mercedes. Şi în 1976 am plecat la „1 Marfă“. Căra bitum fierbinte prin toată ţara. Cum era vrednic, a trecut la TIR. Mulţi conaţionali de-ai noştri nu ştiu sau nu vor să mai ştie, dar la acest nivel promovarea chiar se făcea pe argumente profesionale reale pe timpul regimului comunist.

Dar el nu voia să plece, că nu-şi terminase casa. Era mulţumit cu leafa lui şi nimeni nu-i spunea că la TIR ar fi câştigat mai mult. „Aştepta şpagă şi el“ A fost trimis urgent la şeful de cadre de pe judeţul Prahova. Îi căzuse şi lui o pleaşcă şi nu ştia că-i pleaşcă. «„Bună ziua!“ „Ce vrei?“ „Păi, m-a trimis…“ „Păi, cum te cheamă?“ „Păi, Grigore Ion“ „Păi, şi de ce ai venit?“ „Păi, am venit să-mi faceţi şi mie acte pe TIR“ „Păi, nici n-am auzit de numele ăsta“ Şi tot aşa, aştepta şpagă şi el. Aşa era. N-am dat, dar auzeam. Eram aşa de supărat! „Păi, dacă n-aţi auzit, eu am plecat“ „Bă, bă, vino, mă, acia, stai, mă, acia!“ M-a întrebat cutare dacă am fraţi, şi aşa am ajuns la TIR. M-a împins, aşa, soarta.»

Uneori, omul se zbate să facă, să dreagă şi nu reuşeşte. Şi alţii… de multe ori, te împinge şi viaţa, îţi pică nişte pleşti aşa, fără să vrei. În anul 1980, a făcut prima cursă de la Braşov până în Irak. „Era Saddam mare în 1980, erau numai poze în Bagdad. Se lupta cu Iranul. M-am dus cu un camion gol.

Plecam 40 de maşini odată într-o coloană. Exportam TIR-uri româneşti. Numai cutiile erau nemţeşti“. A făcut Revelionul în Turcia şi s-a întors din Irak cu autobuzul, prin… Moscova. În anul 1983, a dus o macara din Bucureşti la Teheran. Acum avea două paşapoarte: unul pentru Irak, altul pentru Iran, fiindcă era război.

În anul 1985, a primit maşină nouă iar, o Rabă, „marcă românească, dar pentru noi erau bune“. „Treceau pe lângă noi Scania, MAN, fâş, fâş!, că aveau shimbător de viteză automat cu electrovalvă. Noi nu puteam, n-aveai cum să schimbi în pantă“. I s-a întâmplat „să-i moară motorul în pantă“ şi avea o sarcină de 20 de tone. „A fost greu atunci“.

„Pe cel care nu ţine cu firma trebuie să-l arunci!“
Şi a venit valul cel mare din 1989, apoi compania „1Marfă“ s-a privatizat şi nea Grigore tot nu a plecat de-aici. A rămas până în anul 1996, când a trebuit să plece. „Am fost un colectiv de oameni pricepuţi. Mi-a plăcut“. Şi, tot vorbind despre munca pe Rabă, am văzut că omul s-ar pricepe şi la  managementul de personal.
„Ca şef, trebuie să mai fii şi rău. Pe cel care nu ţine cu firma trebuie să-l arunci! Trebuie să mai fii şi aspru cu ei, altfel distrugi fi rma. Ei se uită numai la câştigul lor. Când eram pe basculă, mergea ciubucul. Aveam colegi şi duceau o basculă de balast şi ziceau «gata, mi-am scos pâinea pe ziua de azi».
Şi nu mai făceau nimic. Se duceau şi beau. Eu mă duceam şi lucram pentru autobază. Lucram şi câte 500 de ore pe lună. Duceam şi la autobază, ca să aibă din ce trăi. Nu că eram eu cel mai conştiincios, dar îmi luam salariul de-acolo,  cât mi se cuvenea“. Mi-aş putea îngădui să spun că nea Grigore „e depăşit“, fiindcă vorbeşte cu un anume respect faţă de munca lui, de ţara lui?
„Eu am ţinut cu autobaza, am ţinut cu ţara. Pe unde am fost, aveam colegi care-şi blamau ţara, pe Ceauşescu. Eu am ţinut la orgoliul meu de român. Eu aşa am fost. Nu mi-am batjocorit ţara. Nici chiar pe Ceauşescu. Era preşedinteleţării mele, aşa cum era el. Trebuie să ţii la ţara ta. E mai bine în Germania, dar de ce să mă duc eu acolo?“.
A avut ocazia să-şi scoată băieţii din ţară şi să-i ducă acolo, dar n-a vrut. „E rău şi prin străini. Chiar dacă ai de toate. Omul mai trebuie să se simtă bine şi sufl eteşte. Am stat o dată o lună la Mainz. Nu găseam marfă şi nu voiam să mă întorc cu maşina goală, cum făceau unii pe-atunci. Eram singur cu nemţii. Nemţii sunt corecţi, totul e pus la punct, dar când l-am găsit pe unul din Cluj, parcă era frate-meu“.
Urgia de la Canal
„A fost urgie şi la Canal. Se căra de la Cumpăna, Agigea. Se ducea pământul în mare. Era ca la iad. Erau maşinile una după alta, nici nu puteai să treci. Pe mine mă enervează ofi ţerii ăştia care au protestat că le-a tăiat pensiile, că ei au muncit la Canal. Noi am muncit la Canal, nu ei. Ei stăteau pe mal. Mie mi-a dat cineva ceva în plus la pensie pentru că am fost la Canal? Noi intram acolo, nu ei“.
Şoferii nu primeau nimic în plus la leafă pentru munca grea. Nu s-a dat nici o primă. „Măcar un lucru era bun: nimeni nu trebuia să lucreze pe Raba mea. Mă simţeam bine în maşina mea, parcă eram în sufragerie dacă o foloseam numai eu, nu o mai hârjâia nimeni“. Şoferii de azi sunt boieri, comparativ cu generaţia lui nea Grigore.
„Au maşini bune, au şi GPS pe ele. Le spune pe unde să meargă. Şi chior să fii, tot ajungi. Pe mine, când mă trimitea la Oslo, trebuia să mă gândesc cum ajung acolo. Am ajuns la 600 de kilometri mai sus de Oslo. Duceam carton bituminat la Marea Nordului. Puteam să mă uit cu binoclul în Islanda. În toată Europa am fost. Venisem din Iran şi m-au trimis în Norvegia. Mi-am lăsat hainele groase acasă şi am tras un frig acolo şi umezeală… Şoferii de-acum o duc mai bine ca noi. Legile nu s-au complicat mai mult ca atunci“.
Când pleca din ţară, scria orice defecţiune, iar când se întorcea ducea maşina la mecanici. De aceea nu prea avea necazuri. Să nu se înţeleagă însă că viaţa de tirist era mereu roz.
„Cea mai grea zi am trăit- o la Marea Baltică. Treceam de la polonezi cu vaporul spre Suedia. Ne-a prins furtuna pe mare. Era un vapor enorm. Intrau pe el şi trenuri, şi tiruri. Pe la miezul nopţii am auzit alarma. Se ducea vaporul pe-o coastă şi hainele se depărtau de cuier. Mă uitam la ele cum stau în aer, la orizontală. Televizorul a sărit de pe masă, sticlele de la bar s-au spart. Am vomitat. Puntea era la şapte – opt metri şi valul ajungea până sus. Am zis că murim acolo. Maşinile erau legate cu lanţuri, altfel plecau. Era mai ieftin cu vaporul şi până la Istanbul“.
„De ce să dai ajutoare la toţi puturoşii?“ Trebuia să termine casa. Era greu, dar nu simţea. A stat o dată la Istanbul o lună. „Nu aveam telefoane, ca acum. E boierie, nu-i şoferie acum! Trebuia să lucrezi, fiindcă nimeni nu-ţi dădea de pomană, ca acum. Dă-i ajutoare, dă-le indemnizaţie de şomaj la toţi puturoşii! Nu e bine ce se face. S-au învăţat toţi să se ducă la primărie şi să ceară pomană. Că-l doare ochiul, dă-i pensie, dă-i şi nevestei indemnizaţie de însoţitor. De-aia am ajuns aici cu ţara!“
După ce a primit trei ştampile, a rămas fără carnet o singură dată pentru depăşirea vitezei. Accidente grave nu a avut. De regulă, mânca numai ce lua de-acasă: oala de ciorbă, oala cu sarmale. „Aveam cu mine o ladă cu legume, cartofi , ceapă. Mai făceam un cartof prăjit. Cumpăram de la cehi, de la unguri smântână multă. Se găsea la ei. La nemţi m-a prins un ger de -20. Am dus oala cu ciorbă în cabină. Când m-am trezit dimineaţă, ciorba se făcuse ca o minge în oală“.
„Nu am fost uşă de altar, dar nici nu mi-am vândut cauciucurile“
Dacă vedeai un român la necaz, îl ajutai. Cum să-l laşi? Nea Grigore este milos de felul lui şi a văzut cum facerea de bine nu rămâne nepedepsită. „Era unul, Brotăcel, un coleg de-al nostru. După 1990, mă duceam în Turcia cu geamuri, la Denizli. Trecând prin munţi, Brotăcel al meu «prr! prr!», nu mai mergea.
Mai erau trei tiruri, nu s-au oprit. Eu, dacă am văzut aşa, m-am ţinut după el. A rămas în pană. M-am dus şi am descărcat şi m-am întors cu camionul, i-am luat marfa lui. Era şi cam prost de gură Brotăcel ăsta, şi pârâcios, şi toţi ziceau să-l las. Eu m-am întors, l-am descărcat şi l-am legat de mine. Am venit la vapor, la Istanbul. Şi-mi zice unul: „Vezi, bă, că Brotăcel ţi-a vândut cricu’…“.
Îmi venea să-l dezleg, să-l bat. Şi nu l-am bătut. Se putea vinde orice în Turcia. Veneau unii fără cauciucuri. Aveau opt cauciucuri duble, le vindeau, veneau şi cumpărau altele. Eu nu am fost uşă de altar, dar nici nu mi-am vândut cauciucurile. Poate că maşina s-a uitat la mine şi a văzut că n-o vând şi a ţinut cu mine…“. Nea Grigore nu vrea să audă de cei care adorm la volan.
„Era lege şi înainte de 1990 pentruo dihnă. Mergeai patru ore, te odihneai o oră. Aveam cărticică, unde scriai şi diagramă. Nu am aţipit niciodată la volan. Cei care adorm sunt nişte nesimţiţi. Dacă au probleme cu metabolismul, tot nesimţiţi sunt, pentru că stau la volan. Când eram obosit, opream şi stăteam cu capul pe volan o jumătate de oră. Îmi reveneam şi plecam. Am mers şi eu o dată 18 ore. Din Polonia la Denizli, în Turcia. Aveam vas la o anumită oră. Dacă nu-l prindeam, mai stăteam 24 de ore sau mai mult. Şi atunci a trebuit să trag. Şi n-am aţipit la volan“.
A avut odată trei explozii pe faţă, cu tirul încărcat. Era în Iran, pe o şosea dreaptă cu pantă abruptă. Avea 80 de kilometri la oră. A făcut explozie pe dreapta, cauciucurile i-au luat aripa. Şoseaua era mai înaltă cu doi – trei metri decât terenul, altfel se răsturna acolo. Nu a pus frână imediat şi a mai mers 100 de metri până s-a oprit.
Şoferii tineri de azi
Pentru lucrători ca nea Grigore, meseria era brăţară de aur. Această vorbă a dispărut azi, pentru că a dispărut şi realitatea.
„Tinerii de azi nu sunt instruiţi suficient. La noi, şoferii de tir erau aleşi dintre cei mai pregătiţi. ITA a fost o şcoală pentru toată ţara asta. Lunea dimineaţa aveam mereu lecţie. Ne spuneau tot ce se întâmplă în ţară, ne prezentau legislaţia. Noi eram puşi la punct. Acum şoferul dă un examen şi urcă pe tir. Habar n-are!
El se gândeşte numai la câştigul lui, nu la răspunderea pe care o are. Pe-atunci trebuia să ai o vechime de cinci ani ca să poţi să fii şofer de tir. Nu orice terchea-berchea ajungea la un asemenea volan. Am avut şi noi proştii noştri. Dacă-i întrebai unde este Munchen, nu ştiau. Se ţineau mulţi după mine ca să-i duc. Era unul, Ion Dobre, care intra după mine pe galben, pe roşu, numai să fi e în urma mea. Eu nimeream mereu“.
Şi-a luat un motocultor şi lucrează la Cocoşeşti o livadă cu pruni de 3.000 de metri pătraţi. Mai cultivă legume pentru casă.
„Nu e bine ce se întâmplă. Mi-a arătat un neamţ porcii şi vacile lui dintr-un orăşel. Numai la noi le miroase urât, acolo nu. Avem numai puturoşi care iau subvenţii de la primărie şi nu fac nimic. Stau la cârciumă“.
Cine mai poate oare să ne disciplineze? Prin ce forme de cointeresare? Frica pentru ziua de mâine? Foamea? Nea Grigore are şi aici rezolvarea lui:
„Să se întoarcă oamenii vechi din ţara asta, pe care i-a omorât Stalin. Boieria noastră s-a distrus până în 1947. Noi am avut oameni în ţara asta. I-am dus la Canal şi i-am omorât. Am ajuns acum la altă boierie din nimic, fără neam. Unii au mers pe drept, au afaceri legale, dar sunt şi destui care au trişat, au furat. La noi a fost o pleaşcă în 1990. Şi s-a repezit fi ecare. Cine a fost mai prost nu a luat nimic. De exemplu, eu nu mă încadrez nici la cei proşti, nici la cei deştepţi.
Mi-a oprit 600.000 de lei CAS ca pensionar. Ca să-i dea la puturoşi care nu fac nimic? Eu, care am muncit 40 de ani câte 400 – 500 de ore pe lună, trebuie să-i întreţin tot eu? Mie mi-a dat 11 milioane pensie şi aviatorul Geică avea 300 de milioane. Să-mi fi dat şi mie 30% din pensia lui, că am avut categoria specială. Cei care au cărat gunoaie, care au cărat morţi au pensia cât mine. Mi-e şi ruşine uneori să spun ce pensie am. Nu s-a ţinut cont de această categorie de oameni cu răspundere…“

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

eight + 14 =